[sondaj] Poliția: și mamă și tată

Pe lângă sărăcie, exod şi alte probleme care sunt mai la vedere, în societatea moldovenească îşi face tot mai mult loc şi o altă problemă, extrem de sensibilă – fuga de acasă a copiilor. Potrivit statisticilor oficiale, de la începutul acestui an, circa 500 de copii au plecat de acasă. În majoritatea lor fete (peste 260). Circa jumătate dintre cei plecaţi sunt copii de 14-15 ani. Motivele invocate, de obicei, sunt lipsa de supraveghere a părinților, condițiile precare de viață, certurile, beția în familie, desfrâul, divorțul sau decesul unuia dintre părinți şi concubinajul ocazional. Singura, pe seama căreia este pusă această problemă şi soluționarea ei, este poliția. E de ajuns?

Fuga de acasă a copiilor. Ce facem cu ea?

Valentina Sturza, Asociaţia Foştilor Deportaţi

E grav. E cel mai trist lucru care se poate întâmpla. Mai ales unui copil. Eu aparţin generației care a trecut prin război, foamete, deportări… Taică-meu a fost condamnat la moarte, mama, noi şi alţii ca noi am fost deportaţi. Şi, cu toate acestea, legâmântul dintre copii şi părinţi era nu ştiu cum altul. Nu se prea auzea să fugă copiii de acasă, deși vremurile erau grele. Părinţii erau la locul lor, copiii erau şi ei copii la locul lor. Dar dacă lucrurile nu merg sau merg în direcţie greşită, trebuie corectate. Pentru asta avem guvern, parlament, preşedinte. Ca copiii să fie în siguranţă, părinţii trebuie să aibă un loc de muncă şi aşa mai departe. Dar la noi lumea moare de foame, copiii fug de acasă, iar conducătorii noştri fac referendumuri. Problema copiilor fugiţi de acasă nu poate fi doar a poliţiei. Avem Ministerul Familiei, Educaţiei, alte ministere…

Ludmila Bolboceanu, profesor universitar, doctor

Sărăcie, familii vulnerabile, abandon, toate acestea nu sunt noi. Poate nu atât de pronunţat, dar au existat şi anterior, doar că existau şi contramăsuri, să zic aşa. Greşeala cea mare s-a făcut atunci când s-a decis închiderea școlilor-internat, care erau un refugiu pentru copiii din familiile cu probleme sau cele nevoiașe. Ei aveau acolo şi studii, şi educaţie. Acești copii nu poartă nicio vină pentru părintii pe care îi au sau nenorocirile care s-au putut întâmpla în casele lor. Ce poate face poliția? Să-i găsească, dacă au fugit, şi să-i readucă în familie. Dar dacă copilul nu are mângâiere și o lingură de mâncare acasă, ce folos că l-a găsit poliția? Majoritatea copiilor care fug sunt din zona rurală. Parcă nu ştie primăria sau școala situația copiilor de acest fel? Şi cât de mult se implică? Dacă încercăm, la nivel local sau raional, să vedem de câte ori a fost discutată problema acestor copii şi acestor familii, o să ne umplem de regrete. Acești copii sunt ai nimănui. Poate ai poliției… Nu avem politici clare de stat pe acest domeniu. Cu părere de rău.

Ecaterina Mardarovici, Clubul Femeilor 50×50

Doar poliția e prea puțin. Poliția își face datoria, dar atât cât ține de atribuțiile sale. Noi trebuie să vedem ce facem cu această generație de copii în situația de criză continuă, când exodul rămâne mare, lumea pleacă, copiii nu primesc grija și iubirea de acasă și nici în altă parte nu o găsesc. În toată Europa există centre de plasament pentru acești copii. Să ne limităm doar la efortul poliției e ca și cum am fugi de acești copii. Problema e și a familiei, și a autorităților publice, și a școlii, și a bisericii, de ce nu? S-a constatat deja că șansele de recuperare a unui copil aflat în afara familiei mai mult de 6 luni sunt foarte mici, iar costurile foarte mari. Și mai e ceva: avem nevoie și de legi mai aspre. Părinții care nu au grijă de copiii lor trebuie responsabilizați. Și apoi asistența socială și toate celelalte.

Gheorghe Răileanu, primar de Cimișlia

Acești copii nu sunt doar în seama poliției. Competențe în acest sens sunt atribuite și autorităților publice locale: mă refer în special la tutelă. Însă, drumul până la tutelă e lung și doar tutela nu rezolvă problema. Fuga copiilor de acasă este o dovadă a faptului că societatea degradează. Viața se complică, decepțiile cresc, problemele în familii cresc, lumea pleacă care și unde, cresc divorțurile și până la urmă toate se răsfrâng asupra copiilor. Problema cea mare e că la nivel de stat nu există niște politici clare în acest sens, iar la nivel local nu totdeauna avem sprijinul autorităților centrale. Acum 5 sau 6 ani, am avut intenția să creăm la Cimișlia un centru de plasament pentru diferite grupe de copii, am avut și un partener financiar din Austria, dar în momentul în care lucrurile au ajuns la Ministerul Asistenței Sociale și al Familiei, dna Buliga s-a opus categoric: „niciun fel de case de copii, toți copiii trebuie educați în familie”. Dar dacă familiile nu sunt la locul lor?