Principală  —  Blog  —  Diaspora   —   Azi, nu mâine

Azi, nu mâine

De câte ori vorbesc cu mama, de atâtea ori apare în convorbirea noastră Elena dincasaceadelavale. Elena – care putea fi la fel de bine Maria sau Katea, sau chiar Ion sau Petre – este o femeie care, după spusele mamei, “putrezeşte în casă”, pentru că nu are cine o îngriji. Mama ştie să aleagă cuvinte dure, care nu mă lasă în pace zile întregi. “Frig de ni se învineţeşte limba în gură. Cald de ni se scurg măruntaiele. Mâncare care nu-ţi umple nici o falcă”. Mama trebuia să se facă poet postmodernist, dar s-a născut prea devreme. Cred că de la ea mi se trage dramatismul utilitar.

Dar, să revin. Elena nu este bătrână, ci doar bolnavă. Şi nu este nici singură. Are o fiică plecată peste hotare de câţiva ani, ca să îngrijească (surpriză!) de o bătrână. Şi aceea o mamă a cuiva, care ar fi putut putrezi în casă, doar că iată, are noroc de fiica Elenei dincasaceadelavale. Şi încă de ceva, despre care vreau să vorbesc azi.

Eu apropourile mamei le înţeleg. Chiar mai bine decât crede ea, pentru că sunt singura ei fiică plecată peste hotare. Pentru că şi mama este bolnavă, aşa cum sunt toate femeile din Moldova care trec de 45 de ani. Pentru că nici eu, la fel ca şi multe alte mii de fiice şi fii împrăştiaţi prin “lumea bună”, nu pot zbura prin Skype atunci când ea  se îmbolnăveşte şi are nevoie de mine. Ar fi simplu şi comod să poţi freca un spate dureros prin viber. Să întinzi o farfurie cu supă caldă prin mesaj. Să tragi o fugă la farmacie printr-o scrisoare. Poate într-o zi se va putea şi asta, dar nu astăzi.

În schimb, astăzi se poate face altceva. Mamă, dacă ai ajuns cu cititul până aici, te rog să închizi, pentru că o să boceşti. Şi oricum, pe toate astea tu le ştii. Ţi le-am spus nu o singură dată.

Azi se poate face asta:

Se poate merge la medic de tânără, ca să nu aştepţi să ajungi la 45 de ani fără dinţi, fără matcă, plină de cataracte şi miome, cu oasele mâncate de scolioză şi cu picioarele deformate de târâtul genţilor de la piaţă;

Se poate merge în vacanţe de tânără – cu soţul, cu iubitul, cu o prietenă, singură – la mare, la iaz, la pârău, în pădure, la film, la club, la barul satului, la urma urmei. Fără reparaţii, fără stroikă, fără maşină schimbată şi poduri din ghips. Umblatul prin lume nu adună bani, e drept, dar te face fericită;

Se poate crea un fond de pensii privat (nu e chiar atât de bau-bau cum pare) şi se pot pune acolo toate economiile pentru zile negre. Deci: nu sub saltea, nu în borcanele cu murături, nu la cumetri cu procente sau în biznesul Klavei. Nu la copii, care e clar că vă iubesc extrem şi aşa va fi mereu, dar care uneori mai uită şi cheltuie, şi apoi e greu;

Se pot „aranja” odraslele în viaţă şi fără bani. Fără datorii. Fără sacrificii umilitoare şi chinuitoare. De tineri. Fără diplome cumpărate, fără porci tăiaţi şi duşi la rectori de două ori pe an, la examene. Fără mită la profesori şi nacealnici, fără apartamente cumpărate în primul an de studenţie „casăînveţemaiuşor”, fără credit de 100.000 de lei pentru nuntă, fără credit de 100.000 de lei pentru cumetrie, fără cadou maşină unuia, apoi şi celuilalt;

Şi, într-un final, se pot trimite la muncă peste hotare copiii. Da, da, mai ales că de la 18 ani încolo ei nu mai sunt copii şi nu mai au nevoie de ţâţă. Aşa cum nu au nevoie nici de iphone, cocos, kojankă, pristroikă, şubă la casă, all-inclusive în Turcia cu prietenii, maşină şi restul. Măcar pe un an, ca să vadă cum se face „mia”. Nu au vrut să înveţe, să lucreze. Ei, nu voi.

Desigur că şi aşa există şansa să ajungeţi ca Elena dincasaceadelavale. Dar procentul e mai mic, mult mai mic. Şi cel puţin veţi şti că aţi trăit cum aţi vrut. Iar asta nu-i „lucru puţin”.

Tatiana Ţibuleac, Franța