Principală  —  Blog  —  Diaspora   —   Postsovieticul din noi

Postsovieticul din noi

Fiind de mulţi ani departe de casă, am început să mă uit la noi, postsovieticii, cu ochii altor oameni. Ne evidenţiem, fiind diferiţi, stranii, cu apucături bizare, şi nu contează din ce capăt al fostei URSS venim: din Ucraina, Rusia, Moldova, Belarus sau Uzbekistan, cu toţii suntem la fel – postsovietici. Precauţi să nu ne fure cineva ceva, ţinem strâns portofelul sau geanta, atenţi să nu pierdem lucrurile, suspicioşi să nu ne mintă cineva şi foarte lacomi când se dă ceva pe gratis. Neîncrederea şi privirea bănuitoare, mereu severă, sunt primele caracteristici ce ne dau de gol. Dacă cineva ne face un bine, căutăm motive ascunse ale acestei binefaceri. Nu vezi un zâmbet de la noi, iar dacă zâmbim, se vede de la o poştă că-i fals, căci nu suntem obişnuiţi cu zâmbetul. Cu toţii evităm contacte prea apropiate cu cei ce nu fac parte din grupul nostru. Ne deschidem doar când apare cineva asemănător nouă, adică un alt postsovietic. Şi nu mă refer doar la cei de vârsta a treia, ci la noi toţi… deoarece cu toţii am fost crescuţi şi educaţi în acelaşi mediu.

Sovieticul nu era răutăcios, era blând şi cuminte. Un om-enigmă pentru toată cealaltă lume. El era fericit cu un salariu între 90 şi 150 de ruble. Modestul spectru de alimente oferit în magazinele URSS îl lăsa satisfăcut. Îi era suficient să mănânce zilnic terci cu pâine şi ceai la dejun, borş cu pâine, kapustneak sau pireu cu crenvurşti şi compot la prânz şi cartofi fierţi în coajă cu scrumbie sărată la cină. Accepta fericit unul dintre cele câteva seturi de mobilă accesibile pe atunci. Toate apartamentele având acelaşi mobilier, acelaşi aranjament şi aceleaşi culori de tapete şi neapărat un covor pe perete. Sovieticul era în stare să aştepte fericit jumate de viaţă, cu toată familia, într-o cameră din cămin, pentru a primi de la stat un mic apartament, care nici măcar nu îi va aparţine nicicând, rămânând tot proprietatea statului. Sovieticului nu îi trebuia nimic decât câteva perechi de încălţăminte de la Univermag şi câteva haine ce nu se deosebeau de tot ce îmbrăcau alţi oameni. Toţi copiii aveau aceleaşi costumaşe, săndăluţe, pijamale şi jucării, iar elevii purtau uniforme, fără să caute haine „modite”. Sovieticii erau fericiţi în ţara lor mare şi nu căutau să călătorească. Puteau lucra satisfăcuţi, toată viaţa, la acelaşi post, neavând niciun interes de avansare în carieră. Foloseau cu toţii transportul public, fără să le treacă prin gând că ar putea avea un automobil propriu. Sovieticului nu-i trebuia nimic extra, nici medicină calificată, nici şcoală privată, nici odihnă în Turcia, Mexic sau alte ţări exotice. Cu toţii beau apă dulce, minerală, bere sau cvas din butoaie, cu aceleaşi pahare, uşor clătite în apă. Cu toţii mâncau îngheţată plombir, salată olivie şi priveau acelaşi film ani la rând, de revelion. Fiecare om îşi ştia locul şi nu căuta nimic mai bun, nimic mai special sau mai diferit.

Presupun că era uşor de condus o astfel de turmă de oameni fără de dorinţe, fără ambiţii şi scopuri, care nu adresează întrebări, nu cer nimic, fiind satisfăcuţi cu puţinul pe care îl au. Presupun că şi se lucra foarte mult la demotivarea oamenilor şi fosilizarea acestei cuminţenii în ei ani de-a rândul. Oameni care nu au văzut nimic altceva decât viaţa pe care o aveau, nu cunoşteau că în alte ţări oamenii câştigau de 4-5 ori mai mult, aveau proprietăţi, maşini şi mobilă scumpă, haine de tot felul, mâncare variată şi ştiinţă ce progresa an de an. Şi pentru a nu le permite sovieticilor să afle despre aceste lucruri, pentru a evita consecinţele, erau interzise călătoriile şi nimic din alte ţări nu ajungea în URSS, fapt ce nu-i prea deranja pe sovietici.

Postsovieticii, la rândul lor, sunt altfel de oameni. Ei sunt produsul tranziţiei. Ei au trăit în perioada sovietică şi au rămas cu nostalgia plăcută după vremurile şi ideile comuniste de atunci. Totodată, ei au văzut şi perioada de după URSS, au văzut cum se trăieşte în alte ţări. Postsovieticii sunt sovieticii ispitiţi de bogăţie, cu o dorinţă irezistibilă de avere. Dacă sovieticii nu doreau nimic în plus, atunci postsovieticii vor de toate, sunt lacomi şi zgârciţi şi sunt gata să încalce şi legea, ca să obţină ceea ce vor. Acest fapt i-a făcut descurcăreţi, inventivi şi foarte pricepuţi la furat şi la minţit. Asta era de aşteptat, nu puteau fi oamenii îngrădiţi veşnic de realitate. Oricum, mai devreme sau mai târziu, era să se întâmple prăbuşirea zidului sovietic şi lumea să realizeze cât de multe i-au lipsit şi cât are de recuperat.

Noi, postsovieticii, suntem rodul divergenţelor, rezultatul a două extreme total diferite, care ne-au făcut atât de contradictorii, şi nu cred că avem şanse la vindecare. Dar copiii noştri, care nu au avut experienţa perioadelor sovietică şi postsovietică, au toate şansele de a avea o viaţă frumoasă şi corectă. Ce vreau să spun e că nu suntem noi primii şi nici ultimii care am trecut prin vremuri grele. Sunt naţiuni care, trecând peste greutăţi, sclavie, războaie şi foamete, au făcut faţă la toate şi au reuşit să rămână oameni corecţi. Adică putem să dezbărăm naţiunea noastră de stafia sovietică şi să începem a trăi cu ziua de azi.

Violina Ahtemenciuc, Canada