Ucraina: război cu toţi?

În schimbul „sacrificiului istoric”, Kievul a promis drepturi pentru comunitatea românească din Ucraina. Nu s-a întâmplat… La 20 de ani de la semnare, Tratatul politic româno-ucrainean nu mai costă nimic. Acesta trebuie, de urgenţă, fie renegociat, fie denunțat. Același lucru ar trebui să-l facă şi Chişinăul, care semna, cu 5 ani mai devreme, un tratat politic similar

În 2014, Ucraina pierdea Crimeea, dar nu a învăţat nimic din asta. De trei ani, este într-un război nedeclarat cu Rusia pentru Donbas şi, din nou, nicio concluzie. Să înţelegem că, pentru Ucraina, doar un război cu Rusia e prea puţin? Vrea Kievul să repete soarta Donbasului şi în Transcarpatia, Bucovina şi sudul Basarabiei, la Dunărea de Jos? Sau îşi doreşte un război, dacă nu militar, cel puţin diplomatic, cu toţi vecinii?

Pe 5 septembrie, Rada Supremă a Ucrainei a votat o nouă Lege a Învăţământului, prin care etnicii români din Ucraina, indiferent că se identifică români sau moldoveni, alături de celelalte minorităţi, vor fi lipsiţi de dreptul de a mai studia în şcoli cu predare în limba maternă. Din anul viitor, de acest drept vor fi lipsiţi copiii claselor gimnaziale, iar până în 2020 Kievul îşi propune să încheie procesul de lichidare a învăţământului în alte limbi decât ucraineană. O comunitate istorică de jumătate de milion de populaţie românească va fi trecută, practic, sub ghilotină. Etnocid curat. Într-o Ucraină conciliată şi ajutată de americani şi europeni – politic, financiar şi militar, să devină europeană. Într-o Ucraină în care şcolile româneşti au până la 200 de ani şi sunt mult mai vechi chiar decât statul ucrainean. Dacă proiectul de lege va fi promulgat de preşedintele Petro Poroşenko, aceasta nu va însemna decât faptul că Poroşenko recunoaşte că nu este preşedintele tuturor cetăţenilor Ucrainei. Urmare acestui fapt (că asta ar fi firesc să urmeze), ne-ucrainenii vor trebui să-şi caute şi ei un preşedinte al lor, care să-i apere şi să le apere drepturile şi libertăţile. Cel mai probabil, aceşti preşedinţi vor trebui căutaţi şi găsiţi, presupun, în ţările lor de origine. Iar dacă ţinem cont că cele mai reprezentative minorităţi naţionale (ruşii, românii, polonezii, maghiarii, slovacii) sunt comunităţi istorice şi nicidecum diaspore, lucrurile s-ar putea complica, pentru că e vorba şi de teritorii, nu doar de populaţie. Cazul Crimeii are toate şansele să se repete şi în alte regiuni. Ucraina e posibil să explodeze, aşa cum a explodat Donbasul, şi nu-i exclus să se rupă teritorial mult mai mult decât s-a rupt în 2014. E greu să ne imaginăm că „minorităţile majoritare” şi statele lor de origine vor accepta în tăcere ca Ucraina să se transforme într-un lagăr de concentrare pentru conaţionalii lor.

Decizia Radei Supreme a scandalizat lucrurile nu doar la nivelul şi în cadrul comunităţilor etnice din Ucraina, dar, după cum era şi de aşteptat, şi în statele lor de origine, vecinii Ucrainei. A ripostat Bucureştiul, Varşovia, Chişinăul, Budapesta, Bratislava la nivelul autorităţilor centrale (preşedinţie, parlamente, guverne, ministere), dar şi la cel al societăţii civile (ONG-uri şi partide politice). Kievului i se reproşează atât încălcarea acordurilor bilaterale, cât şi a tratatelor internaţionale la care Ucraina este parte. Preşedintelui Poroşenko i s-a cerut să nu promulge legea, iar Radei i s-a cerut să revină la reexaminarea Legii. 18 ONG-uri româneşti din Ucraina şi Partidul Liberal Reformator din R. Moldova au adresat scrisori deschise Înaltului Comisar OSCE pentru Minorităţi Naţionale, Lamberto Zannier, cerându-i sprijin şi implicare neîntârziată. Merită remarcată, în mod aparte, reacţia Bratislavei. Promptă, categorică, fără menajări. Potrivit Agenţiei Obozrevatel, citată de B1.ro, ambasadorul Ucrainei a fost convocat imediat la Ministerul ungar de Externe şi i s-a declarat că Ungaria îşi retrage orice sprijin pentru Ucraina în cadrul organizaţiilor internaţionale. Acelaşi lucru li s-a cerut şi misiunilor diplomatice maghiare din străinătate: să nu sprijine nicio iniţiativă în organizaţiile internaţionale, venită din partea Ucrainei, iar reprezentanţii Ungariei la ONU, OSCE şi UE au primit indicaţia să insiste pe modificarea Legii Învăţământului în articolul în care sunt încălcate drepturile minorităţilor la educaţie în limba maternă. Aproape de război diplomatic. Singurele care tac şi nu au reacţionat până acum în niciun fel sunt forurile internaţionale care au în competenţele lor drepturile minorităţilor naţionale, deşi era deja cazul în situaţia în care un sfert din populaţia Ucrainei este condamnată, prin lege, la asimilare etno-lingvistică. Să nu fie o problemă? Ori Ucrainei, graţie cazaciocului geopolitic pe care-l face, s-ar putea să i se ierte abuzul? Aşa cum s-a întâmplat şi cu Tratatul politic de bază româno-ucrainean, „Cu privire la relaţiile de bună vecinătate şi cooperare dintre România şi Ucraina”, semnat în 1997, 2 iunie, la Constanţa. Documentul, practic, i-a fost băgat pe gât României. Şantajat de Occident cu neadmiterea în NATO dacă nu semnează Tratatul cu Ucraina, Bucureştiul a fost silit să semneze Tratatul în varianta cerută de Kiev (la acea vreme foarte bine consiliat şi controlat de Rusia). Ucrainenii au profitat de situaţie şi au cerut Bucureştiului să uite de Pactul Ribbentrop-Molotov şi de tot ce e legat de el. În textul Tratatului, nici adiere de Pact, de Molotov sau de Ribbentrop. Kievul a rupt Bucureştiului tot ce a fost în interesul său să rupă: lipsa de pretenţii la teritoriile româneşti din sudul Basarabiei, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei, pe care preşedintele de atunci al României, Emil Constantinescu, s-a grăbit să le declare „sacrificiu istoric”. Peste ani, profesorul Tiberiu Tudor, în cartea „Istoria unei trădări naţionale”, avea să scrie: „În 1997, pentru prima dată de la constituirea României Mari, un guvern român a cedat părţi ale teritoriului naţional fără a fi ameninţat cu agresiunea (ca în 1940), sau fără a se găsi sub presiunea ocupantului străin (ca în 1944 şi 1947). Opinia publică românească nu a perceput atunci dimensiunea dramatică a evenimentului”, scrie dl profesor. O poate, însă, percepe azi. În schimbul „sacrificiului istoric”, Kievul a promis drepturi pentru comunitatea românească din Ucraina. Unde am ajuns sub ocupaţie ucraineană, o înţelege şi prostul. La 20 de ani de la semnare, Tratatul politic româno-ucrainean nu mai costă nimic. Acesta trebuie, de urgenţă, fie renegociat, fie denunţat. Acelaşi lucru ar trebui să-l facă şi Chişinăul, care semna cu 5 ani mai devreme un tratat politic similar.