Atitudinea înjositoare a angajatorilor faţă de angajaţi şi salariul mult prea mic îl făceau să-şi zică adesea că aşa nu se mai poate, că se întoarce acasă. Dar cu timpul s-a răzgândit, căci a avut norocul să-şi găsească un loc de muncă bine plătit într-o companie aeriană, iar mai târziu şi-a făcut şi prieteni. Pentru Jurnal de Chişinău, Gheorghe Codreanu, actualmente angajat în aviaţia militară a SUA, ne-a vorbit despre Moldova, America şi visul lui mare – reunirea celor două state româneşti.A plecat din Moldova la o vârstă la care doar nevoia te mai poate alunga de acasă.

Gheorghe Codreanu, originar din sat. Recea, r. Străşeni, a absolvit Facultatea de Economie a Universităţii de Stat din Moldova, secţia serală. În timpul studiilor a lucrat la Uzina „Signal”, iar mai târziu a fost, pe rând, angajat al poliţiei economice, şef al Serviciului Pază al Aeroportului Chişinău, om de afaceri. De 17 ani s-a mutat în State şi cam tot de atâta timp activează în calitate de mecanic în aviaţie. Actualmente, domnia sa lucrează la o bază aeriană a Forţelor Aeriene ale Statelor Unite ale Americii.„Gata, mă întorc acasă!”

A ajuns în SUA în 2000, împreună cu întreaga familie, după ce fosta sa nevastă a câştigat la loteria vizelor Green Card. Pe atunci, Gheorghe Codreanu nu ştia deloc engleză şi i-au trebuit cam patru ani ca s-o înţeleagă binişor, mai ales că în sud, unde s-au stabilit ei, se vorbeşte ebony, dialectul oamenilor de culoare americani, despre care basarabeanul spune că numai engleză n-o poţi numi.

„Primii ani în America au fost foarte grei, adesea îmi ziceam că, gata, mă întorc acasă! Că doar nu am ucis pe nimeni ca să merit să trec prin calvarul ăsta”, îşi aminteşte domnia sa.

Primul loc de muncă pe care şi l-a găsit peste Ocean a fost într-o companie fondată de emigranţi vietnamezi veniţi în SUA în anii ’70. Salariul pe care îl primea Gheorghe Codreanu şi cei cinci colegi ai săi, originari din Serbia, era mult prea mic pentru America – doar 7 dolari pe oră, iar atitudinea angajatorilor faţă de ei era „specific asiatică”. Lucrau din greu la tăiat metal, dar nu erau lăsaţi să se odihnească deloc – orice repaus de 10 minute era întrerupt de sonerie.

„Managerul nici măcar nu se obosea să ne spună pe nume. Mie, de exemplu, îmi zicea „Forklift” (în traducere din engleză – stivuitor), pentru că mai conduceam şi un tractoraş care se numeşte aşa. Spre fericirea mea, după trei luni de lucru la asiatici, mi-am găsit un serviciu în aviaţia civilă. Salariul era de aproape două ori mai mare decât precedentul, ceea ce a stârnit invidia altor emigranţi originari din fosta URSS, care, deşi veniseră în SUA cu vreo cinci ani înaintea mea, lucrau cu 9 dolari pe oră. Am avut mare noroc de Randy Mitchel, manager la Stambaugh aviation, care m-a luat la lucru pentru un termen de trei luni, ca să vadă cum mă descurc, iar după perioada de probă am semnat contractul de muncă”, ne spune Gheorghe Codreanu.

Vreme de nouă ani a fost mecanic în aviaţia corporativă, fiind specializat în reparaţia aeronavelor civile Learjet de trei tipuri: 25, 35 şi 55, iar din 2011 până în prezent, basarabeanul lucrează pentru Forţele Aeriene ale Statelor Unite ale Americii, fiind angajat ca mecanic de avioane de transport.
Şi dacă în mod normal obţinerea licenţei pentru a munci în acest domeniu durează 18 luni de studii la colegiu, Gheorghe Codreanu a primit-o în doar câteva luni, căci s-a ţinut cont de faptul că avea experienţă în domeniu – în perioada 1973-1975 domnia sa şi-a făcut serviciul militar în forţele aeriene sovietice, fiind mecanic de MIG-21.

Acum, că s-a acomodat în America, spune că se simte chiar bine în această ţară. Îi place atitudinea tolerantă şi încurajatoare a americanilor faţă de nou-veniţi, pe care nu-i taxează pentru engleza lor, adesea greu de înţeles. În plus, americanii au reguli adaptabile anumitor situaţii din viaţa de zi cu zi.

Citiţi continuarea pe Jurnal de Chişinău