2016 este anul în care ne-am făcut de râs, din nou, după ce majoritatea concetățenilor noștri l-a făcut pe Dodon (ne)președinte. Cu ilegalități, cu încălcării ale normelor bunului simț sau ale eticii, trista pată rozalie de pe fața Republicii Moldova a ajuns în fruntea statului. Tot în 2016, cei mai importanți donatori externi ai republicii care l-a instalat pe Dodon la președinție, au fost Uniunea Europeană, Banca Mondială, Organizația Națiunilor Unite, România și Statele Unite ale Americii. Totuși, la aproape 1 an de (ne)președinție, Dodon declară că cei mai importanți prieteni ai noștri sunt Rusia și Turcia. Pe ce se bazează, care-i sunt calculele, ce viziune are și ce strategie aplică acest mancurt, nu-i poate fi pe deplin clar unui om întreg la minte. Dar am putea presupune că prostiile pe care le declară sunt de dragul electoratului, a prietenilor lui personali de la Moscova și Ankara (a se citi superiori), și, bineînțeles, a celui care l-a înscăunat, lipiciosul coordonator domn P.
Deși de Rusia știam încă de pe vremea când depunea jurământ de credință pentru Voronin la statuia lui Lenin, Turcia a apărut la orizont doar recent, după încălzirea relațiilor dintre dictatorul Erdogan și omologul său dictator Putin. E de vină și contextul local, bineînțeles, or specimenul a făcut declarația în Găgăuzia, care pe cât de pro-Turcia sunt, pe atât de anti-NATO (a cărei membră e Turcia) se manifestă. Sau chiar și mai rău. Electoratul găgăuz e important pentru Dodon, deși nu este neapărat numeros. Dar, oricât de rupt de realitate ar fi acesta, e firesc să nu renunțe la niște voturi sigure și ieftine, ale unor oameni needucați, neinformați și năpăstuiți de istorie, precum sunt cei mai mulți dintre găgăuzi. Am mai spus-o și o repet: la cum s-au desfășurat lucrurile în regiune, nu e de mirare că pro-rușii populiști i-au dat 99% din voturi lui Dodon. Prin urmare, până azi, acesta a rămas un erou local, care-și permite să spună acolo orice-i trece prin cap.
Dodon minte în legătură cu ”prietenii R.Moldova” și de dragul rușilor și turcilor, cărora le convine să aibă un Yes-man la Chișinău, mai ales de când Erdogan se ciondănește cu liderii europeni. Deși turcul ar avea de unde să investească în republică, acesta nu are motive foarte serioase de a o face. Oricum mărfurile ieftine și deseori de proastă calitate din Turcia stau bine pe piața moldovenească. Putin, de cealaltă parte, nici nu vrea să investească în RM altceva decât resurse propagandistice, militare și informative. Și nici n-ar avea de unde, la cât de înecată-n sărăcie îi este țara. În privința domnului P., n-am avea ce să zicem mai mult decât că acesta-și urmează strategia de ”ungere a ochilor vesticilor”, lăsându-l pe Dodon să-și manifeste ignoranța anti-occidentală, pentru ca brigada sa de infractori să strălucească la lumina steluțelor UE.
Și totuși, ce e de făcut ca niște mii de oameni vii, cu urechi, ochi și o anumită capacitate de judecată, să tragă concluzii privind adevărații lor prieteni atunci când văd inscripții de felul ”Grădiniță construită din banii cetățenilor români”, ”Drum reabilitat din banii poporului american”, ”Spital dotat din banii contribuabililor europeni” și așa mai departe? De unde ar trebui să (re)începem și, mai ales, cine și-ar asuma acest (re)început? Poate Maia Sandu (lidera PAS), poate Andrei Năstase (liderul PPDA), poate Peter Michalko (viitorul șef al Delegației UE la Chișinău), poate James Pettit (ambasadorul SUA), poate Daniel Ioniță (ambasadorul României)? Mai degrabă nu, pentru că un program de schimbare profundă a regiunii găgăuze, dar și a altor zone obscure din Republica Moldova, și-ar putea asuma la modul serios și eficient doar un guvern democratic. Iar până să ajungem acolo, mai avem de așteptat.