Luni
Pare a fi un început de săptămână ca şi celelalte, dar interiorul nu mă lasă să mint. Duminică l-am petrecut pe ultimul drum pe un om drag sufletului, un om de la care am învăţat multe lecţii de viaţă iar cea importantă a fost cum e să lupţi şi să nu te plângi. Este vorba despre un verişor. A trăit doar 25 de ani, fiind cu patru ani mai mic decât mine, dar mă minuna de fiecare dată prin felul lui de a fi şi prin maturitatea de care dădea dovadă. Nu a învăţat carte pentru că s-a născut cu o boală care nu i-a înlesnit accesul la activităţile pe care noi le considerăm normale.
De fiecare dată însă când mergeam la Soroca, unde a locuit, parcă mă teleportam în anii de studenţie, la o prelegere în faţa unui profesor al vieţii şi destinului. Cred că în viaţa fiecăruia a existat sau există o asemenea fiinţă.
Mă gândesc la noi, muritorii: suntem născuţi pentru a muri, însă nu toţi mor din suferinţă. Dar suferinţa căleşte şi ne învaţă pe noi cei „normali” să preţuim lucrurile simple, oamenii şi mai ales acest dar deosebit: viaţa.
Nu am reuşit să fac multe luni.
Ziua a început cu gândul la Sergiu şi gândindu-mă la el am şi adormit. Nu înainte de a schimba câteva vorbe cu mătuşa care a rămas cu sufletul gol şi pustiu, dar şi cu mama, care aşteaptă în fiecare seară să o sun. Este o tradiţie, iar ea nu mă lasă să o încalc. Când mai ies cu prietenii şi nu îi spun noapte bună îşi sună ea insistent fecioraşul până îl găseşte şi încearcă într-un fel să-l mustre cu un zâmbet ascuns de mamă: "de ce nu m-ai sunat? Ai muncit până târziu?"
Marţi
Marţi a fost o zi şi mai grea. La durerea sufletească s-a mai adăugat şi cea fizică, căci ciclul vieţii ne pune înainte de toate. De dimineaţă am mers pentru o intervenţie la stomatolog: Aşteptare, emoţii, durere, însă doctorul mi-a zis că a fost bine. Îl cred. Pe la ora prânzului am plecat spre casă, sleit de puteri. În drum spre casă am trecut pe la piaţă pentru a cumpăra legume. "-Cât e doamnă kilogramul de roşii? -12 lei. Ca răspuns îi zic femeii că acelaşi sortiment cumpărat de la Soroca costa cinci lei. Îmi răspunde ea arogant sau poate nu: "acolo e Soroca, aici e Chişinăul." Mă gândesc eu: oare nu e acelaşi produs?
Fiecare amăgeşte cum poate sau unii ar spune, că fiecare se descurcă cum poate. O ţară pe cât de săracă, dar plină de tradiţii creştine, în care te-ai aştepta la mai multă omenie, în care te-ai aştepta la mai puţină răutate şi lăcomie, dar sărăcia uită de bună cuviinţă, principii şi de tradiţiile sfinte.
Mulţi spun că peştele de la cap se strică, dar oare noi nu suntem parte a acestui animal vertebrat? Ba da, răspund eu. Noi suntem înotătoarele. Creierul (adică raţiunea) poate să dea comandă, dar nu să şi impună.
De parcă nu ar fi fost suficient, seara am avut o discuţie mai aprinsă cu un prieten. Ce să spun, viaţa te pune la multe încercări, iar una este cum e să îţi alegi prietenii sau cum îi deosebeşti pe cei buni de cei interesaţi doar de anumite aspecte ale prieteniei cu tine. Oare aparenţele înşeală? Da, o pot spune din propria experienţă.
Mi-am dat seama că oamenii sunt atât de schimbători, că uită mereu binele pe care l-ai făcut, iar cel mai important, sunt cu tine cât le eşti comod sau necesar, iar după, după de parcă nici nu ai exista sau nu ai fi existat vreodată.
Ce nu te omoară te face mai puternic, dar noi nu suntem făcuţi din fier, anumite lucruri dor, dar durerea se vindecă, însă faptele rămân.
Miercuri
M-am trezit dis-de-dimineaţă. Durerea de dinţi nu m-a lăsat să dorm. Am luat pastilele prescrise de medic, după care am mers în oraş cu nişte treburi. Nu am reuşit să le fac pe toate că am şi plecat la un eveniment „departe de cele lumeşti”. Am fost să filmăm cum îşi sărbătoresc unii preoţi ziua de naştere. Necunoscute mai sunt căile Domnului. În plin post, aproximativ o sută de preoţi au uitat de ce spune Biblia şi au mers în unul dintre cele mai luxoase localuri din capitală să-şi felicite „prietenul”. A propos de prieteni, Nicolae Roşca, aşa îi zice Sfinţiei Sale, preot la mănănăstirea de pe strada Ciuflea. Maşini luxoase, fanfară la intrare, interpreţi plătiţi să-i cânte sărbătoritului. Din ce bani? Mi-a răspuns un preot la plecare: „din milostenia creştinilorø. Concluzia este: daţi oameni buni bani pentru sănătate atunci când mergeţi la biserică pentru ca unii „duhovnici" să o ducă mai ceva ca-n sânul lui Dumnezeu.
După ce am fost şi înjurat şi lovit la sarbătoarea părintelui Nicolae (pentru că aceste lucruri au devenit normale), am mers la consultaţie la stomatolog. Măcar aici m-am bucurat. Medicul mi-a zis: "Adrian, totul este bine".
Seara nu am putut să încalc tradiţia aşa că am sunat-o pe mama. Mi-a povestit de ale ei, ce a făcut, ce îi fac „băieţiiø, aşa le zice la boboci, şi cum se simte. A trecut prin multe în viaţă, iar consecinţele le simte acum. O susţin în toate, aproape în toate. Uneori nu doar copiii greşesc.
Joi
O nouă zi, dar cu noi surprize fie plăcute sau mai puţin aşteptate. De această dată o veste bună, o veste care ar putea să-mi schimbe viaţa, nu radical, însă spre bine. Asta îmi doresc. Nu vă spun mai multe. Deocamdată să rămână un mister.
Plin de energie, dar puţin deranjat de durere, am mers şi astăzi la medic. Acelaşi răspuns: „Adrian, totul decurge bine". În drum spre casă am trecut pe la un bun prieten la serviciu. Nu îi spun numele că o să daţi buzna la farmacia unde activează. Este un specialist de nota zece, spun eu. Nu în zadar oamenii revin după medicamente cu recunoştinţă pentru sfaturi. Seara, seara ce am făcut, am pus pe hârtie activitatea mea de o zi, nu prea încărcată. Nu, pentru că sunt în concendiu, dar de jurnalism n-am uitat, nici de Jurnal TV. După mi-am onorat datoria de fecior şi am sunat-o pe mama să-i zic „noapte bună”.
Vineri
Şi a venit şi ziua de vineri.
Trec zilele precum anii şi viaţa omului.
O dimineaţă obişnuită: cu micul dejun, pastile prescrise de medic, însă fără alarmă la 07:30, ora când trebuie să mă trezesc şi să mă pregătesc de plecare la serviciu. După ce mi-am băut ceaiul, am luat drumul spre dentist. Acelaşi doctor, cu aceeaşi veste bună.
Profesionistul îşi cunoaşte meseria pe care o face cu dedicaţie, pentru asta este admirat şi de oameni.
La întoarcerea acasă am trecut pe la piaţă după nişte fructe. De această dată am cumpărat nişte pere de la o bătrânică din suburbie, care mi s-a plâns că nu îi ajunge pensia, iar din vânzare mai caştigă un bănuţ.
Aşa trăiesc unii: cu ziua de azi pentru că nu ştiu ce îi aşteaptă mâine, alţii însă trăiesc în lux şi lăfăială ca Nae.
Revenind la ale mele.
Am ajuns acasă. Acasă e locul unde îmi regăsesc liniştea. Asta vă doresc şi vouă: linişte în suflete şi mult, mult optimism într-un viitor mai bun, mai luminat, un viitor pe care noi să-l creăm, un viitor care să nu ni se impună cu de-a sila. Cei care sunt oameni nu caută plăceri trecătoare, lux şi extravaganţe, ci tânjesc după decenţă, după normalitate şi după linişte.
Jurnal.md
