Ascensiunea „democrațiilor neliberale” din Europa este una dintre cele mai nefaste tendințe din zilele noastre. Aceste regimuri sunt de obicei axate pe un lider care concentrează puterea trecând peste (iar în unele cazuri eliminând) sistemul de control și echilibru democratic.
Rusia lui Vladimir Putin, Turcia lui Recep Tayyip Erdoğan, și Ungaria lui Viktor Orbán reprezintă trei dintre cele mai vizibile manifestări ale acestui fenomen. Dar ce este de remarcat – și periculos – este cum au fost capabile aceste regimuri să păstreze suportul popular.
Controlul asupra mass-media tradiționale – televiziune, radio și ziare – este, bineînțeles, unul dintre motivele pentru care aceste regimuri și-au menținut majoritățile electorale. Dar manipularea sau chiar controlul mass media nu pot explica popularitatea persistentă, demonstrată de sondajele de opinie, a liderilor neliberali.
Principala cauză a succesului acestor lideri politici este că aceste regimuri, în ciuda poziționării lor anti-Occident, au urmat așa-zisul Consens de la Washington care recomandă politici macroeconomice prudente și piețe deschise.
Rusia sub Putin este întruchiparea acestei abordări, cu un guvern care merge de obicei pe surplus bugetar și acumulează uriașe rezerve valutare. Și Ungaria a urmat o politică fiscală prudentă sub Orbán; iar Erdoğan a făcut același lucru în Turcia de când a ajuns la putere. De aceea, datoria publică în cele trei țări ori este mică, ori în scădere (Ungaria). În două dintre aceste trei cazuri, predecesorii liberali ai regimurilor actuale și-au pierdut credibilitatea din cauză că și-au băgat țara în criză financiară.
Cu toate acestea, conducătorii autoritari neliberali au acceptat principiile de bază ale Consensului de la Washington – că politicile macroeconomice prudente aduc performanțe economice superioare pe termen lung – și au delegat de obicei managementul macroeconomic experților apolitici. Ei au rezistat tentației de a folosi stimulente fiscale sau monetare pe termen scurt pentru a-și crește popularitatea și s-au bazat în schimb pe politicile identitare în scopul menținerii dominanței electorale. Rezultatul pe termen mai lung a fost o performanță economică relativ solidă și votanți relativ satisfăcuți.
Asta contrastează puternic cu abordarea, de exemplu, a fostului lider al Venezuelei, Hugo Chávez, care păstrat susținerea populară timp de 14 ani prin cheltuirea veniturilor dintr-un lung boom petrolier pe programe sociale generoase. Acum, cu prețuri ale petrolului la jumătate față de 2014, fără mijloace de atenuare fiscală pentru a susține importurile, succesorul lui Chávez, Nicolás Maduro, se confruntă cu o criză economică catastrofală și revolte populare.
Politicile prudente reușesc deci să fie o strategie eficientă pe termen lung pentru prezervarea regimului. Conducătorii autoritari europeni au realizat că dacă cheltuielile excesive duc la crize financiare și la nevoia de a căuta ajutor la Fondul Monetar Internațional atunci zilele lor la putere vor fi numărate.
Politicile macroeconomice prudente încurajează creșterea economică, dar ele funcționează doar dacă economia rămâne relativ liberă. Până acum, nici Putin nici Erdoğan nu și-au combinat retorica naționalistă cu politici protecționiste. Dimpotrivă, Rusia lui Putin a aderat la World Trade Organization; iar Erdoğan n-a pus niciodată în discuție uniunea vamală dintre Turcia și Uniunea Europeană, chiar dacă relațiile bilaterale cu UE s-au înrăutățit considerabil.
Provocarea pe termen mai lung pentru liderii autoritari este să-și mențină regimurile politice neliberale liberale din punct de vedere economic. Cu timpul, tentația de a transmite controlul unei tot mai mari părți din economie către prieteni și familie devine mai puternică iar corupția tinde să crească pe măsură ce principala afacere profitabilă devine cultivarea conexiunilor politice și obținerea de favoruri din partea regimului. Când aceasta se va întâmpla, creșterea economică va intra obligatoriu în declin.
Acest pericol pe termen lung este cel mai evident în acest moment în Rusia. Putin s-a întâmplat să vină la putere într-un moment când prețul petrolului începea să crească de la un minim istoric. Deci nu a fost o surpriză că Rusia a putut să se dezvolte puternic în timpul următorului superciclu al materiilor prime care s-a încheiat recent. Managementul macroeconomic pe timpul boom-ului petrolier a fost destul de prudent pentru a permite regimului să suporte recentele scăderi ale prețului la petrol.
Însă acum, la aproape trei ani de la sfârșitul superciclului, perspectivele Rusiei sunt sumbre. Nivelul de viață a stagnat iar ritmul potențial de creștere al economiei este estimat la doar 1,5% – un nivel care sugerează că Rusia va rămâne permanent mai săracă decât restul Europei.
Turcia ar putea să fi atins un punct de cotitură similar. Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP) al lui Erdoğan a moștenit o economie care se redresa dintr-o criză financiară profundă și avea un potențial de creștere substanțial grație urbanizării în curs și creșterii gradului de educație al populației.
Până de curând, guvernul AKP și-a limitat interferențele la zona internă a economiei, precum achizițiile de stat sau cheltuielile de infrastructură. Dar, după lovitura de stat militară ratată de anul trecut, regimul s-a împuternicit să confiște afacerile deținute de cei acuzați de simpatii față de așa-numita mișcare Gülenistă pe care Erdoğan îi acuză de punerea la cale a loviturii de stat.
Sute de afaceri au fost deja confiscate și puse sub administrația apropiaților lui Erdoğan. Dacă procesul va continua, antreprenorii vor înceta să investească iar creșterea economică va suferi. Problema este că, odată ce un regim neliberal a pornit pe acest drum, el nu poate să reinstituie ușor un angajament credibil că va respecta dreptul de proprietate deoarece instituțiile care veghează la asta în democrațiile liberale, precum justiția independentă și funcția publică profesionalizată, nu mai există.
Liderii autoritari din Europa de azi și-au menținut susținerea populară prin păstrarea libertății economice relative de care depinde prosperitatea pe termen lung. Dar, pe măsură ce aceste regimuri devin tot mai autoritare, abilitatea lor de a-și menține mulțumiți votanții devine din ce în ce mai îndoielnică.
Sursa: Daniel Gros pentru Digi24.ro