Miting în memoria deportaţilor fără participarea acestora
Cu mari emoţii am scris aceste rânduri chiar în Ziua comemorării celui de-al doilea val de deportări din Basarabia, din 6 iulie 1949. La început de iulie, am întâlnit-o pe Vera Voloşenco, preşedinta filialei Asociaţiei Deportaţilor din Floreşti, care m-a anunţat despre miting, adăugând că-mi va oferi cuvântul pentru discurs. Am acceptat, pentru că, mai ales tinerii, trebuie să cunoască adevărul istoric. Preşedinta a mai spus că va fi şi o masă de binefacere. Acum înţeleg că, în schimbul acelei „binefaceri”, finanţată de bogaţii din PD, organizarea a trecut în mâinile lor, astfel încât victimele deportărilor să nu mai deschidă gura, pentru a spune adevărul despre regimul totalitar, ca nu cumva să ofenseze persoanele din vârful puterii.
La prima vedere, totul părea normal. A vorbit vicepreşedintele Executivului Floreşti, „вокруг да около”, despre suferinţele moldovenilor, dar nu a spus cine a ocupat şi a distrus poporul nostru, cine s-a făcut vinovat de deportări, nu a pomenit nimic despre Pactul Molotov-Ribbentrop, nu a spus că ne-au ocupat sovieticii, că groaznicele crime le-au comis KGB-iştii comunişti-stalinişti şi trădătorii neamului nostru.
Următorul a vorbit şeful de la Asistenţa Socială. Şi acesta nu a spus nimic important despre crimele regimului comunist totalitar criminal. Pe mine nu m-a ofensat faptul că el a fost comunist, ci faptul că anume acum, când ne putem exprima opiniile, nu spune adevărul despre crimele comuniste.
Mi-am dat seama că au avut nevoie de victimele regimului totalitar anume pentru a potoli spiritele, „ca să nu mai răscolim trecutul”, să-l uităm, iar pe viitor să mai adune nişte voturi şi de la foştii deportaţi, manipulaţi şi minţiţi tot de ei.
Aş fi crezut în sinceritatea dumnealor dacă, pur şi simplu, şi-ar fi cerut iertare pentru tot răul comis de predecesorii comuniştilor, pediştilor şi adepţilor lor de azi, care tot din PCRM au ieşit.
Îmi amintesc de declaraţia preşedintelui Lituaniei, Brazauscas, făcută în anii ’90: „Sunt comunist, dar în primul rând sunt lituanian!”. Anume pe vremea sa au fost despăgubiţi toţi foştii deportaţi, cu sume impresionante de bani, ca să-şi reia viaţa de la capăt.
Dar, revin la acel miting. Au fost prezenţi şi câţiva preoţi din Floreşti. Au oficiat un serviciu divin, dar nu au rostit vreun cuvânt despre evenimentele tragice din Basarabia, deşi atunci au fost arestaţi şi omorâţi de comuniştii stalinişti 144 de preoţi basarabeni.
De altfel, şi Mitropolitul Moldovei, ÎPS Vladimir, nu a pomenit vreodată victimele deportărilor sau pe preoţii exterminaţi în gulag. În schimb, mereu îl pomeneşte pe Patriarhului Moscovei, care binecuvântează cucerirea altor popoare de către Rusia.
M-a jignit şi faptul că, de la Executiv, au participat persoane care, pur şi simplu, nu aveau dreptul moral să se apropie de Monumentul Durerii. Îmi amintesc cum am început lupta pentru înălţarea acestui monument, prin anii 2000, când comuniştii din Floreşti se opuneau instalării acestuia. Am fost vreo 8 deportaţi care, la început, am donat câte o sumă de bani, dar erau puţini. Eugenia Moldovanu, fosta preşedintă a Asociaţiei Deportaţilor, s-a adresat unor şefi mai bogaţi de întreprinderi să acorde vreun ajutor financiar, dar au refuzat. Cu ce obraz au venit acum să se închine la acest monument?
S-au găsit însă oameni de bună-credinţă care au susţinut financiar acest proiect. De la 6 iulie 2000, când a fost sfinţit monumentul, mitingurile au devenit o tradiţie, în fiecare an, la 13 iunie şi la 6 iulie.
În acest an însă victimele deportărilor au fost lipsite de dreptul la libera exprimare, chiar dacă mulţi dintre noi nici azi nu am fost despăgubiţi.
Personal, am muncit cinstit în Siberia, deşi eram copil. Am muncit onest şi în R. Moldova. Am 50 de ani de vechime în muncă, plus anii de muncă triplaţi în Siberia. În total, 71 de ani de vechime în muncă. Sunt „veteran al muncii”, dar niciodată n-am primit un leu pentru medalie, explicându-mi-se că mi-am redobândit cetăţenia română, din care cauză nu aş mai avea drepturi în R. Moldova.
De ce sunt discriminaţi românii basarabeni care şi-au redobândit cetăţenia română? Închipuiţi-vă pe o clipă ce aţi simţi dacă v-ar condamna fără vină la suferinţe, la puşcărie, dacă v-ar smulge la miez de noapte din cuibul părintesc, lipsindu-vă de tată, de patrie, dacă v-ar duce în străinătate, unde aţi îndura foamete nemaipomenită, frig cumplit, chinuri groaznice? Noi, cei deportaţi în 1941, am suferit câte 15-17-20 de ani, iar acum, cei de la guvernare vor să dăm totul uitării?!
Trebuie de spus lucrurilor pe nume, deoarece fără a cunoaşte istoria adevărată, nu putem construi un viitor mai bun. Mulţi nici nu vor să ştie cum a fost în „raiul comunist”, se adaptează ca reptila la situaţie, ca să obţină un post mai bun, un salariu mai mare pentru mai puţină muncă.
Aşteptam ca la miting să vorbească foştii deportaţi, căci au ce povesti despre surghiun, dar nu li s-a oferit cuvântul. A vorbit numai Maria Graur-Boj, care a venit la un astfel de miting prima dată. Dacă organizatorii ar fi ştiut din timp despre ce va vorbi, nu i-ar fi oferit nici ei dreptul la cuvânt.
Maria Graur-Boj a vorbit cu mari emoţii, foarte convingător despre copilăria şi adolescenţa furată, despre familia distrusă, despre chinurile suportate în Kazahstan şi în alte ţinuturi ale URSS. A povestit cum au fost condamnaţi fără vină la puşcărie şi despre suferinţele îndurate…
Organizatorii mitingului nu s-au aşteptat la un astfel de discurs şi, pentru ca următorii vorbitori să nu critice şi mai dur regimul criminal stalinist, dar şi pe urmaşii acestuia, implicaţi în furtul miliardelor, în alte infracţiuni, au încheiat repejor mitingul, lipsind de dreptul la liberă exprimare victimele regimurilor totalitare.
Eu, la fel ca şi alţi deportaţi, m-am simţit umilită, pentru că ne-au scuipat în suflet.
Familia mea a fost distrusă în 1941. Tatăl meu, preotul Porfirie Şoimu, a trecut prin „fabrica morţii”, a fost chinuit, schingiuit, apoi, peste un an – împuşcat ca un câine în închisoarea nr. 1 din Sverdlovsk, doar pentru că nu s-a lepădat de credinţa ortodoxă, n-a închis biserica căreia i-a slujit cu credinţă, nu le-a declarat credincioşilor că Dumnezeu nu există şi că religia este opiu pentru popor, mai ales pentru tineri, precum îi cereau NKVD-iştii din Soroca… Pentru că n-a deschis în biserică club pentru tineret… A plătit tare scump, a plătit cu viaţa!
În 17 ani de surghiun, am suferit enorm, pentru că:
1) Am fost despărţiţi de tată, fiind lăsaţi orfani, fără sprijin;
2) Războiul era în toi şi nimeni nu avea nevoie de noi, nimănui nu-i păsa că murim de foame, de frig, de boli, în mizerie. Locuiam câte 16-18 suflete într-o cameră;
3) Noi, copiii, primeam câte 200 gr de aşa-numita pâine amară din făină neagră cu nişte colb (мякина) măturat la moară, iar mamele noastre, care munceau ca robii, câte 400 gr;
4) Am fost exploataţi, urmăriţi, discriminaţi. De două ori pe lună, comenduirea ne verifica prezenţa. Ne prezentam la sovietul sătesc şi semnam că n-am fugit. Fără permisiune, nu aveam voie să ne deplasăm nicăieri. Mereu trăiam cu frica zilei de mâine.
5) Făceam lecţiile jos, întinşi pe podea, seara, la gura sobei, care ne lumina puţin, căci nu aveam masă, lampă sau un opaiţ, nu aveam creioane, caiete; scriam cu cioturi, pe ziare sau cărţi vechi, printre rânduri…
6) Cât a trăit Stalin, nu aveam dreptul să învăţăm în colegii mai prestigioase de meserii şi la facultăţi.
7) Am mâncat tot felul de buruieni, rădăcini, coji de cartofi, aduse de la o uscătorie de legume. Curăţau cartofi şi îi uscau pentru soldaţi. Copiii de deportaţi erau atât de slabi şi istoviţi, încât abia se ţineau pe picioare.
8) Ca să ne asigurăm cu nişte legume, am desţelenit nişte pământ dincolo sat. Munceam din răsputeri şi noi, copiii. Aveam degetele rănite până la sânge, dar trebuia să supravieţuim… În anul următor, colhozul ne-a luat acel pământ şi ne-a dat altă ţelină…
9) Ca să-mi pot asigura existenţa, când învăţam la tehnikum, timp de trei ani, lunar, am donat în medie câte 300-400 gr de sânge…
10) Ni s-a furat copilăria şi tinereţea, iar mamele noastre şi-au pierdut sănătatea. Foarte mulţi deportaţi au rămas să zacă în gheţarele Siberiei. Aproape toţi bărbaţii, taţii noştri, duşi în 1941 în gulagul din Ivdel, au murit acolo sau au fost omorâţi de călăii stalinişti.
Asta-i istoria noastră tragică, dar adevărată, pe care trebuie să o cunoaştem, pentru a învinge răul şi minciuna.
Elena Postolachi, deportată la 13 iunie 1941
