Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Totul se vinde. Urgent. Ei…

Totul se vinde. Urgent. Ei rămân

Duminica trecută, pe 30 iulie, am fost la proteste. În calitate de reporteră şi cetăţeană. Asta fac din 1989. Merg la proteste în ambele ipostaze. În curând vor fi 30 de ani de când oamenii noştri ies în stradă să strige împotriva guvernelor corupte. Au fost scurte pauze, dar niciun Guvern din istoria Republicii Moldova nu a reuşit să instaureze o democraţie ireversibilă. Micile cuceriri democratice au fost mereu deturnate de următoarea guvernare.

Duminică, oamenii din mulţime îmi păreau familiari. Ne-am văzut, cu siguranţă, de atâtea ori în cei 28 de ani de proteste. Eram studenţi în 1989, suntem aproape pensionari acum. Mai multe riduri, mai multă cărunteţe, mai multă oboseală pe feţe, dar aceleaşi voci sonore: ”Jos mafia”, ”Jos corupţia”, ”Jos oligarhia”.

Urmăream cu discreţie reacţia lor la discursurile din scenă. Ţărani, profesoare şcolare, pensionari, cu toţii chinuiţi de muncile neîntrerupte şi prost răsplătite, dar drepţi în atitudinea lor. Când se pronunţa cuvântul ”diaspora”, în mulţime se răspândea un murmur de aprobare. Fiecare are pe cineva plecat, fiecare are un dor mistuitor, fiecare ar vrea să îşi revadă copiii, sau poate să plece la ei? Au la cine, sunt aşteptaţi de copii şi nepoţi, care deja de 10-15 ani au case şi rosturi în ţări bune pentru oameni. Dar ei nu pleacă, maxim ce acceptă e un mic adaos la salariu sau la pensie venit din remitenţe, să aibă de sandale comode, de mers la proteste.

Protestul de duminică, 30 iulie, a finalizat cu un marş pe perimetrul străzilor centrale din Chişinău, trecând pe lângă sediul PSRM, apoi MAI, apoi sediul PD. Coloana lungă de oameni cu drapele tricolore, care se perinda pe străzile centrale, distona usturător cu mulţimea de plăcuţe afişate pe majoritatea clădirilor: ”Se vinde!”, ”Urgent! De vânzare!”, ”Apartament – preţ negociabil!”, ”Casă la sol”, ”Spaţiu comercial”, ”Se vinde urgent!”.

În centrul Chişinăului nu s-au mai vândut niciodată atât de multe locuinţe, case, magazine, spaţii de depozitare, ca acum. Parcurg aceste străzi încă din studenţie şi ştiu că vânzările majore de locuinţe se făceau la Ciocana sau Buiucani, iar în Centru, locurile se procurau mai înainte de a fi scoase la vânzare. Acum, plăcuţele roşii cu mesaje ”De vânzare” par să fie scrise cu sânge de emigrant. Lumea vinde cum poate şi pleacă, pleacă, pleacă.

După mitingul de duminică am mai vorbit cu nişte rude. Aflu că una dintre ele, care era chiar bine aranjată material, cu una dintre acele case la sol cu etaj, balcon, grătar, bazin, cuptor, mansardă, cu gazon şi maşină scumpă, cu afacere şi experienţă de muncă, vinde tot şi pleacă. Desigur că în ultimele decenii ei nu au rupt sandalele la mitinguri, dar au muncit, în felul lor, au făcut afaceri, au construit o familie, au născut şi crescut copii. Acum, afacerile merg tot mai prost, iar în România afacerile se fac mult mai simplu. Au ales să plece, să o ia de la zero, pentru copii, pentru viitor.

Privesc în jur şi încerc să înţeleg cine vrea să mai rămână, cine se simte confortabil, cine simte creşterea economiei şi a democraţiei în Moldova? Învăţătorii? Abandonează şcolile. Medicii? Pleacă din spitale. Jurnaliştii? Cei liberi nu au bani, cei care sunt bine plătiţi îşi vomită sufletul citind de pe promter. Poliţiştii? Pleacă şi ei. Ţăranii? Orice seră din UE îi ia cu hurta. Pensionarii? Ei deja nu mai pot pleca. Cine mai rămâne? Angajaţii din sistemul public, care şi cât va mai putea rezista ordinelor politice. Şi protestatarii.

Da, oricât de activă ar fi emigrarea, există suflete protestatare care rămân. Eu îi cunosc de aproape 30 de ani. Ei sunt inteligenţi, culţi, educaţi, verticali, ei nu se tem să critice corupţii, obscurii, hoţii. Ei câştigă puţin. Oferă mult. Nu renunţă. Nu pleacă. Rămân.