Atacurile despre aspectul fizic al oponentului – să zicem, haina lui (fie de preţul acesteia, fie de faptul că e pătată) nu pot fi un vârf de lance. Ele trebuie să se plieze pe ceva, deja existent, cunoscut tuturor şi acceptat de toţi drept adevăr.
Nu e destul să ai un zâmbet pe 32 de dinţi ca acest zâmbet să stârnească repulsie. Trebuie să mai ai biografia şi ”meritele” lui Plahotniuc. Sau, dacă este cunoscut că personajul este un hoţ, atunci da, o relatare despre o cravată (oricât nu ar costa ea) sau un ceas (mai jos), va alimenta o imagine mai largă. Nu e o istorie despre cât costă o cravată. E o istorie despre o persoană cu o cravată.
Persoana are un ceas scump – aşa ştire nu va prinde.
Persoana a furat şi şi-a cumpărat un ceas scump – aşa ştire ar fi una de top (desigur, în condiţiile unei prese libere, necontrolate politic, unde decizia de a publica sau de a nu publica este luată în funcţie de interesul opiniei publice, nu de interesul unui politician).
O simplă ”investigaţie online” despre preţul unui obiect vestimentar sau al unui accesoriu fără existenţa unui fundament mai solid pe care această informaţie să se aşeze, ar fi demnă de situri de modă şi bârfe, dar nu va aduce o daună de imagine oponentului. Nu e o ştire, e o informaţie. Dacă e promovată stângaci de tot, poţi trezi indignări ce se pot întoarce împotriva autorului acestei investigaţii sau a comanditarului.
Dar hai să aplicăm teoria comparând două exemple simple din viaţa noastră. Să luăm ceasurile lui Igor Dodon (de câteva mii de euro fiecare) versus bluza Maiei Sandu ”care costă cât un salariu de profesor”.
Bluza Maiei Sandu, cică de 70 de USD (aşa zic trollii), a ridicat un nou val de dezgust, din observaţiile mele. Afară de câţiva, care au încercat să promoveze istoria asta cu un scop clar de a produce nişte daună, mare parte din traficul la ”ştirea” asta a fost generat de oameni care pur şi simplu se indignau.
Pe de altă parte, ceasurile lui Igor Dodon au fost o istorie destul de populară pe #NuPlaha în campanie. Fără situri şi armate de trolli a mers binişor. Nicăieri în presă nici măcar nu a răzbătut. Pentru că presa normală nu a văzut în asta mare ştire (şi normal), iar pe presa fake nu-i interesează ceasurile lui Igor Dodon. Doar de bluze se interesează.
De exemplu aici:
Sau aici:
De fapt, nu doar ceasurile. Un simplu abonament la Niagara – şi acela a trezit interesul şi indignarea oamenilor.
Da. Asta fără portaluri false şi armate de trolli. O simplă pagină cu câţiva oameni care o administrează.
De ce aşa o diferenţă de rezultat? De ce, în primul caz, toţi au sărit ca arşi, iar în al doilea caz, chiar şi susţinătorii lui Dodon au luat apă în gură şi nu prea intrau în dezbateri la subiect?
Simplu.
Pentru că despre Dodon mai ştim că toată viaţa a lucrat la stat, că are şi credite de la VictoriaBank, că a luat zboruri private achitate din surse neclare, că are finanţări direct din offshore, că are încă de răspuns la multe întrebări despre schemele din energetică şi despre privatizarea Hotelului Codru zece ani în urmă. Despre asta am scris şi am tot scris.
Iar despre Maia se ştie că a lucrat la Banca Mondială. Şi iată pe aşa bază aterizează istoria cu preţul bluzei. Asta nu e ”nuca de perete”. Asta e ”nuca aruncată în partea opusă peretelui”.
Nu e un articol de sărit în apărare Maiei Sandu. De Andrei Năstase s-au luat şi mai josnic. E cumva îmbucurător să vezi cum multă lume pur şi simplu sare în apărarea dreptăţii, nu a persoanei anumite.
DAR, iată ce trebuie să înţelegem noi din toată această greţoşenie:
Dacă, după ce aceşti doi oameni deranjează holdingul deja ani de zile, ei sunt atacaţi recurgându-se la uite aşa metode, înseamnă că altceva pur şi simplu nu au găsit, cât nu au căutat. Deşi au întors pământul cu picioarele în sus, au putut face doar asta. Să inventeze. Plahotniuc să calculeze cât l-au costat în aceşti doi ani toată armata de propagandişti mincinoşi. Bani aruncaţi în vânt.
Jurnal.md
