Dar de ce să ne mire „gluma comunistă” (replica în sine: „astăzi sunt deportate, de actuala guvernare, 200 de mii de familii” – ca şi întrebarea retorică a speaker-ului despre câţi au plecat din ţară pe timpul guvernării Voronin – sunt absolut valabile, ca subiect de discuţie, doar că analogia e fistichie), dacă şi pe alte paliere politice analogiile sunt aceleaşi? O poetă, plecată la muncă peste hotare, compara trenul care o ducea în străinătate (în Europa!) cu trenul care ducea deportaţii în Siberia. E o blasfemie şi aici, după mine, fie şi involuntară.

Pe cei deportaţi nimeni nu i-a întrebat. În primul val, cel „politic”, de la 13 iunie 1941, din Basarabia au fost evacuaţi forţat intelectualii şi politicienii (în cel de al doilea: gospodarii). Conştiinţa naţiunii. Oameni care nu s-au refugiat în România, dorind să rămână alături de popor, tocmai pentru ca acesta să nu fie decapitat intelectual. Erau gata să suporte orice, alături de ceilalţi. Dar regimul tocmai asta nu dorea. Iar ei, floarea naţiunii, repet acest lucru, pentru că este esenţial: ei voiau să rămână aici. Dar au fost duşi, cu forţa (iar unii dintre ei lichidaţi fizic).

Să revenim însă la emigraţie. Fără a fi experţi în contacte transfrontaliere, putem face o clasificare, ad-hoc. Relaţiile interculturale, ca şi schimbul de mărfuri, se produc pe următoarele căi: călătorii, studii, emigraţie, exil, deportări, expediţii militare, cruciade şi războaie. Emigraţia în acest sens e preferabilă războaielor fie şi din motivul că emigrantul, de regulă, se integrează în cultura care îl găzduieşte, pe când războaiele impun o cultură străină băştinaşilor. Dacă trăim într-o lume deschisă (fie şi parţial), atunci trebuie să reacţionăm calm la fenomenul migraţiei.

O dramă au trăit-o, neîndoielnic, primii noştri migranţi. O dramă dublă. Una e că nevoia de aici i-a pornit la drum, alta e că nu aveau posibilitate legală de a emigra. Cum să-i compari pe cei deportaţi (duşi cu forţa!), cu cei care voiau să plece, pe orice cale, plătind, amăgind grănicerii, sufocându-se în containere, ca personajele piesei lui Cheianu? Emigraţia pentru ei nu era dramă, era soluţie. Salvarea.

Poţi să-i acuzi pe cei plecaţi că nu au făcut tot posibilul pentru a supravieţui aici, punând umărul şi osul la bătaie pentru prosperarea ţării. Poţi să le reproşezi că s-au dus la „de-a gata”, beneficiind de avantajele unei civilizaţii construite de alţii (care au trecut şi ei prin dramele lor). Dar atunci când e vorba de supravieţuire, când cerul patriei nu se deschide în nici un fel spre orizonturi luminoase, nu mai ai dreptul să vii cu reproşuri. Mai ales că s-au dus oameni care vor să lucreze şi vor ca lucrul lor să fie apreciat, iar demnitatea respectată.

Continurea pe Jurnal de Chişinău