Chiaburul Dodon şi deportaţii
Ca azi, 6 iulie, la ora 2 noaptea, anul 1949, Uniunea Sovietică a început una dintre cele mai tragice acţiuni în Basarabia. 1500 de vagoane pentru vite au fost repartizate prin gările feroviare şi au fost umplute cu ”chiaburi” doar în câteva ore, care au fost trimişi, nejudecaţi, în exil, la munci silnice, la chin şi suferinţe, la moarte.
12 mii de familii, cu tot cu bolnavi, bătrâni, copii, femei însărcinate, au fost ticsite în cele 1500 de vagoane, lăsând în urmă o dâră lungă de disperare, tristeţe, frică şi injustiţie. O parte dintre acei oameni erau de la Sadova, Călăraşi. O parte dintre acei oameni purtau chiar numele Dodon. O parte dintre acei oameni nu s-au mai întors niciodată şi îşi au mormintele împrăştiate prin toată Siberia. O altă parte dintre ei — s-au întors şi au murit acasă, nereabilitaţi. O mică parte dintre ei încă mai sunt în viaţă, inclusiv la Sadova, Călăraşi, dar nu se simt reabilitaţi nici până azi.
Cei care au fost duşi în Siberia, inclusiv cei din Sadova, Călăraşi, erau catalogaţi drept chiaburi, ceea ce în jargonul socialist ar însemna ”ţăran burghez”, adică ţăran cu averi, înstărit, hapsân, lacom. În realitate, majoritatea dintre aceştia veneau pur şi simplu din ceea ce numesc socialiştii de azi familii tradiţionale: familii cu mulţi copii, cu pământuri moştenite de la părinţi, cu livezi, vii, vite, o casă-două. Chiaburii erau cunoscuţi şi ca oameni foarte muncitori şi, practic, fiecare membru al familiei trăgea sapa, ca să îngrijească roadele viitoare.
Dacă e să privim, prin analogie, socialistul de azi, Igor Dodon, ar fi un chiabur principal: are averi mult mai impresionante, chiar dacă nu a petrecut prea mult timp în viaţa sa cu sapa în mână. Trăieşte într-o casă de lux, beneficiază de vacanţe de lux, deşi se autocalifică drept cel mai socialist om din Moldova. Poate ar fi putut să îi înţeleagă, în calitate de socialist, dar şi de chiabur, dar şi de preşedinte al R. Moldova, pe oamenii care au fost deportaţi. Să le adreseze un cuvânt victimelor deportărilor rămase în viaţă, rudelor care nu şi-au mai revăzut acasă ”chiaburii” încărcaţi în cele 1500 de vagoane, dar şi urmaşilor celor cărora le-au fost luate casele şi terenurile.
Igor Dodon, chiaburul socialist, a decis să nu le spună nimic celor 12 mii de familii pierdute. S-a făcut că plouă. La 1 iulie a sărbătorit 20 de ani de socialism al partidului său, la 2 iulie a declarat că e preocupat de Ştefan cel Mare şi Sfânt, fără să zică un cuvânt despre urmaşii lui Ştefan care au fost deportaţi. La 3 iulie a stat toată ziua la o întâlnire cu peste 100 de bărbaţi îmbrăcaţi în rase preoţeşti, dar nici preşedintele chiabur, nici feţele bisericeşti chiabure nu au catadicsit să aprindă vreo lumânare şi să vină cu un mesaj public de pomenire a chiaburimii prăpădite în vagoanele de vite. Printre chiaburii cu straie bisericeşti se află cu siguranţă urmaşi ai unor preoţi deportaţi, dar tăcerea le-o fi părut mai în spiritul lui Dumnezeu. La 5 iulie Dodon s-a arătat îngrijorat de problema liderilor transnistreni, pe care a anunţat că o va discuta cu autorităţile de la Moscova.
La începutul lunii iulie 2017 chiaburul Igor Dodon s-a preocupat de oameni: de cei din partidul său socialist, de omul-monument Ştefan cel Mare care tace, de preoţii ortodocşi care au făcut propagandă socialistă în biserici în campania electorală, până la liderii autoproclamatei republici transnistrene şi la partenerii săi de la Moscova.
Probabil l-o fi străpuns şi vreo coadă de gând despre victimele deportărilor. Dar nu s-a putut pronunţa. Căci ar fi însemnat să se pronunţe asupra impunităţii, să se pronunţe asupra unor nume de oameni care în 1949 au aranjat cele 1500 de vagoane şi le-au trimis la moarte. Pe ei îi chema Tereşcenko, Kaşnikov, Korneev, Kvasov, Ilinskii, Kozârev, ei au supravegheat ca alde Moraru, Popescu, Dodon şi Ţurcanu să ajungă cu tot cu soţiile gravide şi copiii minori în Siberia. Ei au slujit un sistem numit socialist, care a acţionat ca un criminal nepedepsit. Apoi socialismul a fost condus doar de ”cheaburi”.
