Copiii migranţilor: oameni fără baştină sau cetăţeni ai lumii?

Fetiţa mea, Beatriz, la cei 7 ani ai săi vorbeşte fluent 4 limbi. „E o norocoasă, ce bine că ne-am mutat aici, ce bine că i-am oferit oportunitatea să fie într-un alt mediu decât noi”, ne spunem. Sunt argumente cu care încercăm să acoperim golul migraţiei. Desigur, există avantaje, dar şi reversul monedei: lipsesc buneii care să o ia de la şcoală, lipsesc verişoarele care să vină sâmbetele, lipseşte unchiul sau mătuşa, iar skype-ul este un fel de punte între un suflet plin de dor şi altul.

Dar, să revenim la avantaje. Uneori aici nu apreciem ceea ce avem la justa valoare: trotuare libere de maşini, marginea bordurii în pantă pentru fiecare trecere de pietoni, ca să poţi traversa cu căruciorul, lift la metrou, ca să nu stai închisă în casă atunci când ai un nou-născut. În timp, am înţeles că aceste dotări nu sunt doar mofturi ale unei civilizaţii, ci parte din respectul societăţii faţă de semenii săi. De acolo se naşte şi doza de respect pe care o primesc aici copiii în societate. Aşa descoperi că la restaurante copiii sunt trataţi ca şi oricare alt client. Sunt prevăzute scaune pentru copii, dacă este cazul, creioane şi foi de colorat, diverse cărţulii cu activităţi, astfel încât cei mici să poată fi activi cât adulţii conversează. Când chelnerul ia comanda, îl întreabă pe copil ce vrea de băut, la fel ca şi pe oricare adult. Desigur, verifică cu privirea aprobarea mamei sau a tatălui, dar întreabă copilul.

„Cei 7 ani de acasă” încep cu prima zi de grădiniţă (1-3 ani), unde copiii învaţă că ei sunt fiinţe sociale şi că dinamica de grup poate avea o varietate de forme şi structuri. O zi pe săptămână trebuie să aducem la şcoală jucăriile noastre de acasă, ca să înveţe să împartă lucrurile sale şi cu alţii. La şcoală, care începe de la 3 ani şi continuă până la 18, copiii fac ateliere despre diversitatea în familie. Astfel, ei învaţă că pot exista familii cu două mame sau cu doi taţi şi că, atâta timp cât există iubire şi armonie, nimic altceva nu poate fi un obstacol.

Educaţia sexuală începe de când încep întrebările şi curiozităţile. Şi eu, ca părinte, am învăţat să înţeleg că penisul sau vaginul are acelaşi drept de a fi cunoscut ca şi urechea, stomacul sau oricare alt organ din corp.

Nu există porţii de mâncare egale pentru toţi, în schimb fiecare poate decide cât vrea să-şi pună în farfurie. Copiii fac asta de la 3 ani şi rezultatul este că învaţă să decidă pentru ei, nu trăiesc sentimentul de vină că îşi „lasă puterea în farfurie”.

Respectul mai este atunci când într-un cerc de 25 de persoane, copii şi profesor, toţi se aşază să vorbească despre ce eveniment important s-a întâmplat în viaţa lor azi şi cum se simt, şi asta se întâmplă de trei ori pe zi, în fiecare zi, timp de ani de zile. Astfel fiecare învaţă să asculte activ pe ceilalţi şi îşi aşteaptă rândul ca să-şi poată şi el împărtăşi din trăiri. Fiica mea face parte din acest trib, din tribul comunităţii de părinţi şi copii de la şcoală, pentru că şcoala este a noastră, a părinţilor şi copiilor, a profesorilor şi vecinilor. Pentru că educaţia unui copil nu stă în mâinile doar a doi oameni, mama şi tata, ci a fiecărei persoane cu care el interacţionează. Pentru că şcoala noastră, Escola dels Encants, are obiectivul principal nu să le dea informaţii, ci să le ofere un spaţiu de siguranţă şi fericire, ca apoi procesul educativ să devină o consecinţă firească a curiozităţii înnăscute a fiinţelor umane.

Cristina Leahu, Spania