Pentru că de aproape două decenii e departe de lumina reflectoarelor, puţini îşi mai amintesc de fostul cancelar Helmut Kohl, care sper că va rămâne în istorie nu prin scandalurile de corupţie, care i-au curmat brutal cariera, ci prin aceea că în 1990 a refăcut unitatea Germaniei, după 45 de ani de Război Rece. Helmut Kohl a schimbat nu doar graniţele Germaniei, atunci când a putut, ci şi faţa ei. Faţa Germaniei şi a Europei unite. A fost arhitectul Tratatului de la Maastricht, care a pus bazele UE şi monedei unice europene. El a fost unul dintre cei mai importanţi lideri europeni care au şlefuit bijuteria numită Uniunea Europeană. Ea arată astăzi în acest fel şi pentru că aşa a fost gândită de Kohl.
Dedicaţia lui Kohl pentru proiectul unificării europene nu vine din calcule economice. A fost slab la matematică şi la economie în şcoală. Ca să-l înţelegem pe el şi generaţia lui trebuie să ni-l imaginăm plouat în tranşee, serbându-şi împlinirea vârstei de 15 ani, la 3 aprilie 1945, alături de alţi copii recrutaţi în Tineretul Hitlerist, sub bombardamentele Armatei Roşii. Apoi, cum alături de alţi trei copii, două săptămâni mai târziu, în ultimele zile ale războiului mondial, a fugit din tabără fără bani, documente sau mâncare. Cum aceşti copii au traversat pe jos Germania, 500 de km, vreme de două luni, pentru a ajunge în oraşul natal, Ludwigshafen, situat în zona franceză de ocupaţie. Această generaţie care a aflat în modul cel mai brutal, pe pielea ei, ce este războiul a pus bazele Europei unite, tocmai pentru ca războiul să nu mai fie vreodată posibil. Europa unită era garanţia că europenii nu-şi vor mai declara niciodată război unii altora.
Născut într-o familie modestă de catolici practicanţi, Helmut Kohl a fost nevoit să lucreze de copil pentru a se întreţine, pe şantiere de construcţii, ca şofer de camion. Din cauza războiului a terminat şcoala abia la 20 de ani. A fost primul din familia sa care a mers la universitate. A făcut dreptul la Frankfurt, dar l-a abandonat după un an, transferându-se la Universitatea din Heidelberg, mai aproape de casă, unde a studiat istoria şi ştiinţele politice. În 1958 şi-a susţinut doctoratul în istorie recentă şi s-a dedicat carierei politice.
La 16 ani, imediat după înfiinţare, a intrat în Uniunea Creştin-Democrată, dominată atunci de figurile Republicii de la Weimar. Avea profil de politician, fără să intenţioneze să facă o carieră din asta. Înalt (1,93 m), cu o extraordinară abilitate de a câştiga încrederea colegilor, de a-şi face prieteni, cu un talent special pentru a organiza petreceri, elevul Kohl era ales şef de clasă şi apoi împins în politică mai degrabă întâmplător. După terminarea studiilor universitare a devenit preşedinte al organizaţiei UCD Ludwigshafen, a fost ales deputat (cel mai tânăr!) în landul Renania-Palatinat, iar din 1969 şi până în 1976 a condus guvernul landului, remarcându-se prin reforme curajoase şi o iniţiativă de înfrăţire cu Burgundia, care a dus la detensionarea relaţiilor franco-vest-germane, anunţând parcă viitorul motor franco-german al integrării statelor membre UE. Pierde la scor alegerile pentru şefia UCD, în octombrie 1971, dar şi-a luat revanşa doi ani mai târziu. Kohl a condus pentru aproape un sfert de veac, până în 1998, UCD.
În ciuda accentului său provincial, lipsei de talent oratoric, stingherit de statura sa prea mare şi greoaie, fiind ţinta glumelor pe seama gabaritului său şi apetitului extraordinar, Kohl a reuşit să transforme UCD într-un partid de masă şi să devină cel mai important lider conservator al Germaniei Federale, principalul competitor al social-democraţilor, care pierd fotoliul de cancelar, după 13 ani, în toamna lui 1982. Nimeni nu se aştepta ca acest politician puţin spectaculos, aparent modest şi plicticos, ridiculizat de unii comentatori să conducă Germania timp de 16 ani, devenind cel mai longeviv cancelar după Bismark. Şi cel mai tânăr - avea doar 52 de ani când a păşit în biroul de cancelar. Stilul lui Kohl nu s-a bazat pe talent oratoric, tehnologii politice sofisticate, carismă, ci pe o capacitate deosebită de a utiliza resursele puterii pentru a-şi construi o reţea complicată, dar foarte eficientă, de aliaţi politici şi protejaţi.
Pragmatic, ştiind să fie convingător şi impunând autoritate, Kohl a făurit în jurul său o reţea impresionată. Mii şi zeci de mii de contacte personale, veritabile reţele de dependenţă, toate puse la lucru pentru un obiectiv politic. Primele două mandate au schimbat faţa Germaniei. Guvernul a înăsprit controlul asupra cheltuirii banilor publici, a limitat intervenţia statului în economie, a promovat exporturile. Pentru prima dată, Germania a ocupat în 1986 primul loc în lume la volumul exporturilor şi a menţinut pentru trei ani consecutivi această poziţie. Kohl a redus cheltuielile pentru ajutoarele sociale şi a înăsprit legislaţia faţă de greve.
Prăbuşirea regimului comunist din Republica Democrată Germană, înfiinţată în fosta zonă de ocupaţie sovietică, a găsit Bonnul nepregătit. Acum s-a văzut geniul politic al lui Kohl, care inventează proiectul unificării germane nu ca proiect naţional german, ci ca proiect al integrării europene. El a înţeles că la sfârşitul anilor 1980 se deschide o „fereastră de oportunitate“, nu se ştie cât de mare, pe care a ştiut s-o utilizeze la maximum. Nimeni nu s-a aşteptat ca unificarea Germaniei să se producă astfel. Când în RDG au început protestele, iar Ungaria a deschis graniţele, Bonnul nu avea niciun plan desenat. Abia la 28 noiembrie 1989, Kohl a prezentat un plan în 10 puncte de reunificare. Numai că dramatismul schimbărilor declanşate de prăbuşirea Zidului de la Berlin (9 noiembrie) n-a mai urmat niciun plan, unificarea s-a produs la 3 octombrie 1990, mai înainte decât prevedea planul, cu încălcarea prevederilor acestuia.
Practic, Kohl n-a dat nicio şansă Germaniei de Est, pe care Germania de Vest a înghiţit-o prin alăturarea a noi cinci landuri la statul federal. Este o adevărată bijuterie diplomatică. În februarie 1990, Kohl mergea la Moscova şi obţinea de la Gorbaciov garanţia că URSS acceptă reunificarea Germaniei. La rândul său, Gorbaciov spera că Germania va oferi un fel de Plan Marshall pentru URSS, liderul de la Kremlin visând la creditele germane care să scoată ţara din criza economică, financiară şi alimentară în care se zbătea. O lună mai târziu, în martie 1990, aliaţii lui Kohl, creştin-democraţii est-germani, i-au zdrobit în alegeri pe foştii comunişti, cerând accelerarea reunificării.
Kohl l-a convins pe George Bush că reunificarea Germaniei nu va destabiliza Europa, că o Germanie unită nu va ameninţa pacea, cum a fost pe timpul lui Adolf Hitler. N-a reuşit să-i convingă pe toţi, dar Kohl a mers înainte cu proiectul ca un buldozer. Marea Britanie, Polonia, Cehia, Israel au fost nu doar reticente, ci unele categoric împotrivă, dar n-au mai putut să împiedice procesul. Au rămas în urmă ceva resentimente şi câteva replici dure la adresa Germaniei, care tot ia bătaie de la Anglia din partea premierului Thatcher, pe care Kohl nu i le-a iertat până la moarte. Tratatul de reunificare a fost semnat la 31 august, cele două parlamente l-au aprobat la 20 septembrie, iar la 3 octombrie 1990, Germania de Est a încetat să mai existe. Berlinul de Vest se alipea la cel de Est şi redevenea capitală a unui stat german unificat.
În politica externă, Kohl rămâne dedicat proiectului unificării europene şi găseşte în preşedintele Mitterrand un partener entuziast. Consolidează relaţia transatlantică, având o relaţie solidă cu Bush şi Bill Clinton. Însă cele mai multe întâlniri le-a avut cu preşedintele Rusiei, Boris Elţîn, peste 20, de care l-a legat o caldă prietenie.
Ultimii ani au fost dominaţi de dificultăţile generate de integrarea Germaniei de Est în federaţie şi de câteva răsunătoare scandaluri de corupţie. După ce a pierdut alegerile parlamentare din 1998, este detronat din fruntea UCD şi ales preşedinte de onoare. În decembrie 1999 a izbucnit un uriaş scandal privind finanţarea UCD din conturi bancare secrete. Kohl şi-a asumat întreaga responsabilitate şi a refuzat să divulge cine erau finanţatorii secreţi. Din respect pentru omul care a refăcut unitatea Germaniei, Parchetul a închis ancheta în vara 2001, iar fostul cancelar a scăpat doar cu o amendă, e drept, usturătoare.
Pe radarul său n-a existat România. Câteva banale întâlniri cu Ceauşescu, începând cu octombrie 1984, culminând cu vizitele lui Iliescu şi Constantinescu în Germania, din iunie 1996 şi respectiv decembrie 1997. N-a considerat România un partener, nu pentru că la Bucureşti nu găsea creştin-democraţi, era un pragmatic, nu conta ideologia, ci pentru că Germania pe care o conducea juca în altă ligă. De altfel, au rămas consemnate în analele diplomaţiei europene de la începutul anilor ’90 câteva replici dure date Poloniei şi Cehiei.
Jurnal.md
