Pâine cu miros de căpşuni
E vară, sezonul culesului de căpşuni e în toi şi satul în care trăiesc acum a prins a se colora… cu sute de feţe, care mai bălăi, care mai smolite, care mai tinere, mai bătrâne, mai arse de soare, mai zâmbăreţe, mai triste, mai speriate, mai curioase, mai naive, mai şmechere, într-un cuvânt: străine. Nu-i vezi singuri niciodată, mereu câte trei-patru, sau chiar mai mulţi, mai multe. Deseori îi aud râzând în hohote, ruşinaţi din când în când de privirile suspecte ale băbuţelor de pe drum. Babe sunt peste tot, şi aici cu atât mai mult. Şi cum să nu-ţi vină a râde, unde mai vezi babe pe bicicletă la nouăzeci de ani, coafate şi îmbujorate? Unicul lor drum e până la supermarket sau magazinul de îngheţată (Gelateria Moby Dick) şi înapoi.
Totuşi aici sunt mai multe femei, tinere, de cele mai multe ori necăsătorite – le pricepi după felul de a se îmbrăca, după cum râd şi la cât zâmbesc de frumos atunci când cineva le claxonează sau le face vreun compliment, şi la aşa ceva italienii sunt tare pricepuţi! Sau sunt căsătorite, cu copii mici. Pe acestea din urmă, de multe ori le observ la supermarket cum golesc raftul caramelelor şi al prăjiturilor, căutând şi măsurând cutiile de carton de la intrare pentru a le trimite odraslelor acasă, acolo, în Polonia, România sau R. Moldova. Cei din Maroc nu prea se înghesuie, nu au asemenea obiceiuri, poate pentru că sunt mai mult bărbaţi sau poate pentru că la ei nu există renumitul transport de colete, cum e la noi.
În apropierea satului se întind, pe zeci de hectare, sere cu căpşuni. În timpul zilei şi, mai ales, când e soare, temperatura se ridică de multe ori până aproape de 50°. E o căldură insuportabilă, mai ales din cauză că e multă umiditate în aer. Senzaţia e ca şi cum te-ai afla într-o cratiţă cu capacul puţin dat la o parte, dar pusă la foc. De aceea, fetele sunt mereu îmbrăcate uşor, cu pantalonii scurţi suflecaţi până sus la încheieturi şi la 25°, şi la mai mult, şi sunt roşii ca nişte crevete fierte. Totuşi iradiază toate de fericire, le miroase şi urma a fragă! Culesul căpşunilor durează aproximativ o lună jumătate – două şi se face de două ori pe an, primăvara şi toamna. Soiurile cultivate în regiunea Veneto sunt: Eva, Garda, Antea, Patty, însă cele mai dulci şi aromate căpşuni sunt aduse pe piaţă din regiunea Basilicata, şi anume soiul Candonga, din care iese o dulceaţă nemaipomenit de gustoasă. Regiunea Campania este lider în cultivarea căpşunilor, circa 45% din căpşuni vin de acolo.
Majoritatea muncitorilor sezonieri locuiesc chiar pe teritoriul serelor unde lucrează, în case de multe ori vechi şi fără condiţii, câştigând pe oră între 4,5 şi 5,5 euro, pe când 1 kg de căpşuni costă de la 1,50€/kg la 3,50€ /kg în regiunea Veneto. În Sud, lucrurile stau mai prost în comparaţie cu Nordul: remunerare mai mică, preţuri mai mici, drepturile muncitorilor de multe ori fiind încălcate.
Populaţia Italiei îmbătrâneşte cu paşi rapizi, numărul căsătoriilor şi naşterilor se reduce pe an ce trece. La fel şi numărul italienilor care sunt dispuşi să îndeplinească munci sezoniere în domeniul agricol.
Pentru a rezolva în parte problema dată, în martie 2017, guvernul italian a emis Decretul Flussi 2017, care prevede intrarea şi legalizarea a 17000 de muncitori sezonieri ce provin din state din afara Uniunii Europene, precum: Albania, Algeria, Bosnia-Herzegovina, Coreea, Republica Coasta de Fildeş, Egipt, Etiopia, Macedonia, Filipine, Gambia, Ghana, Japonia, India, Kosovo, Mali, Maroc, Mauritius, Moldova, Muntenegru, Niger, Nigeria, Pakistan, Senegal, Serbia, Sri Lanka, Sudan, Tunisia şi Ucraina.
Ana Covrig, Italia
