Potrivit directorul parcului dendrologic din cadrul Grădinii Botanice Kew din Londra, Tony Kirkham, această activitate presupune investigarea înregistrărilor şi a menţiunilor din documente vechi, dar şi consultarea unor opere de artă. "În primul rând, se pot evalua înregistrările existente pentru a afla dacă un copac creştea într-un anumit loc şi la o anumită dată. Apoi, se pot căuta picturi şi obiecte de artă pentru a vedea dacă arborele era prezent. Însemnări vechi cu caracter ritual oferă informaţii destul de clare legate de arborii bătrâni, în special de cei importanţi", a declarat acesta pentru sursa citată.

O veche metodă de calculare a vârstei unui arbore este prin numărarea inelelor din trunchiul său — un inel pe an de creştere. Este un proces numit dendrocronologie care funcţionează însă numai în cazul anumitor specii de copaci care au un ciclu anual de creştere. Problema evidentă o reprezintă faptul că pentru aceasta este necesară tăierea copacului respectiv.

Specialiştii în arboricultură reuşesc însă să evite acest deznodământ forând în interiorul trunchiului şi prelevând o mostră din profunzimea sa astfel încât să se poată număra inelele fără a provoca moartea arborelui. Este o activitate delicată, iar potrivit lui Kirkham uneori se petrec accidente, precum cel care a avut loc în anii '60 când sfredelul unuia dintre oamenii de ştiinţă s-a rupt în timpul operaţiunii de datare a unui pin. Ca urmare, copacul a fost tăiat şi s-a descoperit, după numărarea inelelor sale, că acesta avea 5.000 de ani. "A fost un lucru teribil, însă atât de multă ştiinţă a izvorât din acea situaţie", a subliniat cercetătorul care a adăugat că de atunci au fost identificaţi "arbori la fel de bătrâni, chiar şi mai bătrâni".

O echipă de cercetători din Statele Unite ţine o evidenţă, numită Lista Vechimii, în care sunt menţionaţi arborii străvechi dataţi în mod oficial. Printre aceştia se numără un smochin din Sri Lanka, ce are cel puţin 2.222 de ani, un chiparos patagonez din Chile, de 3.627 de ani, la fel de vechi ca monumentul Stonehenge, dar şi un pin din Marele Bazin din Munţii Albi din California, Statele Unite, numit Methuselah, care are o vârstă de 4.850 de ani. Însă, cel mai bătrân copac de pe listă, un pin aparţinând aceleiaşi specii, Pinus longaeva, din aceeaşi zonă, are, conform datărilor, 5.067 de ani, fiind în viaţă pe vremea când egiptenii din Antichitate au început să ridice piramidele.

Dar este acesta cel mai longeviv organism de pe planetă? Depinde de definiţia acestui cuvânt, precizează BBC. În Parcul Naţional Fishlake din Utah, Statele Unite, trăieşte un plop tremurător pe care puţină lume l-ar cataloga drept "copac". Acesta este un arbore clonal numit "Pando", care este atât de mare încât poate fi uşor confundat cu o pădure. În ciuda faptului că Pando atinge o dimensiune aproape cât cea a Cetăţii Vaticanului, s-a extins de la o sămânţă şi, de-a lungul anilor, s-a transformat într-o reţea de rădăcini ce susţin circa 50.000 de copaci. Estimarea vârstei acestora este, însă, problematică, după cum susţine profesor Karen Mock de la Universitatea de Stat din Utah, specializată în acest arbore, deoarece copacii clonali cresc în toate direcţiile şi se regenerează continuu. Prin urmare, o mostră prelevată din mijlocul trunchiului nu poate oferi indicii privind vârsta reală a întregului arbore.

Conform unui proces imprecis de datare, realizat prin asocierea dintre vârstă şi dimensiune, Pando ar avea între câteva mii şi 80.000 de ani. O nouă tehnică, ce ia considerare numărul de mutaţii ADN petrecute de-a lungul timpului, oferă oamenilor de ştiinţă o speranţă pentru determinarea vârstei acestui copac remarcabil, remarcă sursa citată.

Există, însă, un organism nemuritor pe Pământ? Nu, potrivit expertului în îmbătrânire Joao Pedro de Magalhaes de la Universitatea din Liverpool, Marea Britanie. "Toate organismele mor, aşadar nu există nici o specie nemuritoare per se", susţine acesta. "Sunt specii complexe de vertebrate care par să nu îmbătrânească, precum ţestoasa de Galapagos ori salamandra olm. Spun "par să nu îmbătrânească"; nu le-am studiat pe niciuna dintre ele timp de 500 de ani", a precizat specialistul.

Magalhaes a explicat că perioada de viaţă depinde de zonă, de nişa din mediul de viaţă. Astfel, organismele aflate în vârful lanţului trofic au foarte puţini prădători, aşadar au mai multe şanse să trăiască mai mult şi să transmită generaţiilor următoare această însuşire.

De asemenea, temperatura scăzută din mediul înconjurător joacă un rol important. Acesta este cazul buretelui de sticlă din Antarctica, care deţine titlul de "cel mai longeviv animal" având o durată de viaţă estimată la 15.000 de ani. "Nu ştim sigur", admite însă doctor Magalhaes. "Pentru că, evident, nimeni nu a trăit ca să îi verifice în urmă cu 15.000 de ani", a subliniat acesta.

Totuşi, cel mai bătrân organism viu de pe Pământ, datat cu exactitate, rămâne pinul din Marele Bazin. Atât Pando cât şi buretele de sticlă pot avea o vârstă mult mai înaintată decât Pinus longaeva, însă vechimea lor este presupusă pe baza unor măsurători inexacte, precizează sursa citată.

Atât profesor Tony Kirkham cât şi Karen Mock sunt totuşi de acord că mai sunt multe de descoperit în această privinţă şi că cel mai bătrân organism viu de pe planetă aproape cu certitudine nu a fost încă identificat.