„La noi, statul îţi întinde ştreangul ca să ţi-l pui singur la gât”

Interviu cu Daniel Moscalenco, medic, Germania

— Aţi crescut într-o familie în care un părinte este medic. Care este prima dvs. amintire din copilărie? Cum a fost să creşteţi într-o asemenea familie?

— Am crescut într-o familie de intelectuali. Tatăl meu e medic urolog, iar mama – profesoară de limba română. Copilăria mea pot să o descriu în culori calde, şi asta datorită părinţilor mei, care mi-au oferit, atât mie cât şi surorii mele, tot ce putea fi mai bun pe lume. Lor le datorez tot ce am obţinut până acum. Una dintre cele mai vii amintiri este prima mea vizită în Germania, alături de părinţii mei, fiind încă în clasa întâi. „Evadarea” din spaţiul post-sovietic într-o ţară cum e Germania a fost un şoc pentru noi toţi. Aveam senzaţia că visăm. Până atunci nu mai văzusem atâta curăţenie pe străzi, supermarketuri cu uşi care se deschideau automat şi cărucioare în care să pui produsele cumpărate, dar şi rafturi pline cu diverse ciocolate, care la noi apăruseră mult mai târziu. Absolut totul era diferit în raport cu ce era acasă. Atunci îmi imaginam că Germania e o ţară în care nu există probleme, iar toţi oamenii sunt extrem de fericiţii. Abia când am ajuns să locuiesc aici, am înţeles că nu e chiar aşa. Şi la ei există sărăcie, şomaj, boschetari etc. Au aceleaşi probleme ca şi noi, numai că statul le întinde o mână de ajutor, în timp ce la noi statul îţi întinde ştreangul, ca să ţi-l pui singur la gât.

— Gustul pentru medicină poate fi considerat unul ereditar în cazul dvs.?

— Nu cred că gustul pentru medicină se transmite din generaţie în generaţie, la fel cum nu cred că pot fi medici „de la Dumnezeu”, cum zic unii. Nu te naşti medic, ci devii, muncind zi de zi şi acumulând experienţă. Poţi deveni un medic bun doar dacă îţi place ceea ce faci şi doar dacă o faci din inimă. Cunosc mulţi medici ai căror copii au ales să facă altceva decât medicina pentru că nu-şi doreau să fie doctori, şi totodată cunosc mulţi medici buni care provin din familii ce nu au nimic în comun cu medicina. Şi mai sunt din ăştia care dau la medicină pentru că părinţii lor vor să-i vadă medici. Ei nu mai ajung să termine universitatea. În fiecare din primii trei ani de studii, din grupa mea pleca câte unul. Fie era exmatriculat, fie pleca din proprie iniţiativă. Iată aşa, din şaptesprezece studenţi, câţi am fost în primul an, la finiş am ajuns doar unsprezece.

— De ce aţi ales să studiaţi medicina?

— Tot din copilărie mi se trage. Pe atunci nu era nici zare de transport public şi făceam zilnic pe jos un drum de vreo 10 km până la şcoală, într-o direcţie. Şi instituţia medicală în care activa tatăl meu se afla chiar lângă drumul pe care mergeam la şcoală. Îl vizitam după ore pe tata cam în fiecare zi. Ori de cate ori îl vedeam în halat alb, cu bonetă albă pe cap şi cu stetoscopul la gât, mi se părea că e un personaj din basme. Aşa mi-l amintesc eu de când eram copil şi tot de atunci am zis că vreau să ajung medic, aşa cum este el. Sunt deja medic, dar din păcate nu sunt la fel de bun. Mai am multe de învăţat de la tata, şi nu doar din medicină.

— Ce înseamnă să fii medic?

— Voi încerca să fiu cât se poate de obiectiv şi să vă spun că să fii medic este o formă de sacrificiu. Odată păşind în lumea medicinei, viaţa personala ajunge să depindă sută la sută de viaţa profesională, iar sărbătorile din familie devin deja un lux, pentru că un medic este mai mult prin spitale decât acasă. Dar chiar şi acasă, după ce şi-a scos halatul, medicul tot medic rămâne. Permanent eşti cu gândul la spital şi la pacienţii tăi. Şi ori de câte ori vii la muncă, vii cu o tensiune sufletească enormă, care dispare doar după ce realizezi că pacienţii tăi sunt bine. Mulţi tineri care dau la medicină îşi creează iluzii despre ceea ce înseamnă să fii medic. Iluziile astea dispar din primele zile de rezidenţiat, când te ciocneşti cu realitatea din spital. Nu e deloc uşor să fii doctor, mai ales în R. Moldova.

— Pe 7 aprilie s-au făcut 2 ani de când nu mai sunteţi acasă. Ce înseamnă pentru dvs. 7 aprilie 2009?

— 7 aprilie 2009 este o zi a marilor dezamăgiri pentru mine. Atunci, eu, dar şi toată fiinţa mea, credeam că urmează o schimbare. Credeam că lumea s-a trezit. Vedeam nişte lideri ai opoziţiei, ferm convinşi să aducă schimbări în R. Moldova. Pe atunci, nu aveam nici gând să plec de acasă. Dar, peste vreo doi-trei ani, am început să-mi pun tot mai multe şi mai multe întrebări, deşi nu îi criticam niciodată, pentru că erau „de-ai noştri”, şi pentru că am luptat ca anume ei să ajungă la putere. Cum să-i critici, dacă-s „ai noştri”? Cu foarte multă insistenţă, am convins rudele mele să voteze pentru partidele Alianţei pentru Integrare Europeană. I-am convins chiar şi pe cei care mereu votau pentru comunişti, deşi au avut părinţi şi bunici deportaţi în Siberia. Mai apoi, m-au întrebat: „Daniel, unde-i viaţa frumoasă pe care ne-ai promis-o dacă votăm pentru europenii tăi?” Acum, constat cu regret că toţi cei care vin la putere îşi promovează propriile interese şi interesele de partid, şi niciodată pe ale cetăţeanului. Niciodată! Politicienii noştri sunt lipsiţi de coloană vertebrală.

Pe 7 aprilie 2009, eu n-am stat în stradă cu toţi ai mei pentru ca azi să-l am pe Dodon şef de stat. Nu am stat acolo pentru ca azi şefi la Interne să fie foşti torţionari cu epoleţi, iar în parlament şi prin guverne să văd feţele celor care au fost tot acolo până în 2009. Asta a dus inevitabil la un alt 7 aprilie. 7 aprilie 2015. Ziua când am ajuns în Germania cu o valiză după mine, cu multe speranţe şi cu foarte multe ambiţii. Atunci am deschis o altă pagină în viaţa mea, pe care nu cred că o voi închide curând.

— Care, totuşi, a fost momentul determinant ce v-a făcut să plecaţi din R. Moldova?

— Cred că au fost mai multe motive ce m-au făcut să părăsesc ţara şi să iau totul de la zero în Germania. Unul este motivul despre care am vorbit mai sus: dezamăgirea de clasa politică care a venit după 2009, dar şi dezamăgirea de sistemul medical din R. Moldova, care tratează medicii, dar şi pacienţii cu foarte mult dispreţ. Când mi-am început studiile la USMF „Nicolae Testemiţanu”, profesorii mei tot spuneau că, atunci când noi vom ajunge să activăm în calitate de medici, totul va fi mai bine. Au trecut 10 ani de atunci şi totul a rămas aşa cum a fost. Zero schimbări. Se mimează nişte reforme, nişte măriri de salarii, dar în fond nu se schimbă nimic. Un alt motiv a fost dorinţa de a face o schimbare în viaţa mea. Am vrut să învăţ medicină de performanţă, medicină care acasă nu se face, din păcate, sau se face, dar foarte puţin. Acasă ajungi să faci medicină la nivelul la care îţi permite realitatea din R. Moldova, şi poţi să te dezvolţi exact atât cât îţi permite sistemul medical de la noi, care, după cum ştim, este aşa cum este. În Germania ai unde te dezvolta şi ai spre ce tinde.

— Cum a fost adaptarea la sistemul medical din Germania?

— Primele luni au fost cele mai grele. Au fost nopţi de-a rândul în care nu puteam pune geană pe geană. Pe lângă faptul că aveam mari dificultăţi de comunicare din cauza limbii germane, îmi era şi dor de casă şi de familie. Atunci am realizat că eu, de fapt, nu eram pregătit să plec de acasă. Aşa, m-am trezit în Germania fără să fiu pregătit să-mi părăsesc ţara şi aici am realizat că sunt foarte ataşat de casă şi de familia mea. De altfel, planific să mă întorc când voi termina rezidenţiatul şi doctoratul. Vreau să fiu util ţării mele.

În primele zile în Germania, aveam dureri mari de cap, pentru că îmi încordam toate simţurile ca să pot înţelege ce vorbesc cei din jurul meu, dar oricum nu înţelegeam mai nimic, chiar dacă am studiat germana un an şi ceva. Una e limba germană pe care o studiezi la cursuri, şi cu totul alta e cea care se vorbeşte în Germania. Acum îmi pare straniu că îi înţeleg pe colegii şi pacienţii mei şi pot şi eu să vorbesc fără mari piedici.

O altă problemă a fost echivalarea actelor mele. E un lanţ birocratic foarte lung şi a trebuit să mai susţin şi un examen de cunoaştere a limbajului medical german.

— Ce diferenţe aţi observat între medicina de la noi şi cea de acolo?

— Diferenţa e ca dintre cer şi pământ. Sunt două sisteme absolut diferite, care nici nu prea pot fi comparate. Nemţii investesc bani în sănătate, deşi au şi ei tendinţa de a economisi şi o fac cu orice posibilitate. Totuşi, când e vorba de sănătate, dispar orice discuţii. În Germania, fiecare secţie are câte un aparat de ultrasonografie, pe când în R. Moldova sunt spitale în care este doar un singur aparat, pe care doar medicul imagist îl poate folosi, pentru că ceilalţi habar nu au de el. Dacă noaptea medicul imagist nu e de gardă, atunci aparatul devine un simplu monument al tehnologiilor medicale, pentru că nimeni nu poate să-l utilizeze. Când mi-am început activitatea în Germania, habar nu aveam nici măcar din ce parte să mă apropii de el, iar acum nu-mi imaginez munca fără un astfel de aparat. Nemţii învaţă să utilizeze ultrasonograful încă pe băncile universităţii, iar la noi doar cei care îşi fac studiile de rezidenţiat în imagistică sau medicii care fac cursuri speciale.

Îmi amintesc că acasă, când aveam nevoie să facem o tomografie computerizată, trebuia să avem semnătura şefului secţiei şi a vicedirectorului spitalului, pe când aici în 5 minute pacientul e examinat şi rezultatele examenului sunt deja în computer. La noi, dacă ai ghinionul să ai nevoie de tomografie computerizată într-un spital raional, atunci e jale, pentru că acolo nu e nici zare de aşa ceva, pe când în Germania astfel de aparate fac parte din dotarea elementară a oricărei instituţii medicale.
La capitolul medicamente diferenţa e la fel de mare. Aici administrăm pacienţilor medicamente despre care acasă nici în cărţi nu am citit, cu atât mai mult să le mai şi utilizăm. În R. Moldova se fac greşeli enorme şi la prescrierea şi administrarea medicamentelor.

Un alt capitol la care aş vrea să mă opresc sunt studiile de rezidenţiat. Îmi amintesc bine prima zi de rezidenţiat în Germania, când am primit cu foarte multe rezerve noutatea că eu sunt acel care hotărăşte când poate fi externat pacientul, iar prima externare a durat vreo două ore, timp în care de mii de ori am tot privit rezultatele analizelor respectivului pacient şi am tot balansat între gândul de a-l externa sau de a-l lăsa în spital încă măcar o zi. Nu eram pregătit să iau astfel de decizii. Mi-era frică să nu fac vreo greşeală. Acum îmi ia maximum 5 minute ca să vad toate analizele şi să decid dacă poate pleca acasă un anumit pacient sau nu. Plus la toate, un medic rezident din Germania, pe lângă medicină, mai are de rezolvat şi foarte multe chestii organizatorice. Trebuie să stai mai mereu la telefon şi să duci tratative cu diverse clinici de reabilitare, în care să poţi transfera pacientul operat. Nu îl poţi alunga aşa, pur şi simplu, în drum, cum se întâmplă la noi de cele mai multe ori. Şi mai eşti şi în legătură permanentă cu medicul de familie al pacienţilor. Sistemul prespitalicesc din Germania diferă enorm de cel din R. Moldova. Medicii de familie nu sunt angajaţi ai statului şi nu stau în policlinici, ci în cabinete particulare, iar salariul lor este plătit din asigurarea pacienţilor pe care îi deservesc. Ei vor să fie permanent la curent cu starea pacienţilor, prin urmare, primeşti permanent sunete de la cabinetele lor.

— Ce îi lipseşte sistemului medical din R. Moldova?

— Sistemului medical din Moldova îi lipseşte, în primul rând, o finanţare mai bună, dar şi un management raţional al resurselor. Oficialii noştri nu au un mare interes în a face ordine în sistemul medical de acasă. Ca să se schimbe ceva, ar trebui să îi obligăm pe ei şi familiile lor să se trateze nu peste hotare, aşa cum o fac, şi nu prin clinicile private din Chişinău, ci în spitalele raionale din Moldova. În Moldova e foarte simplu: dacă după alegeri se repară din senin vreun drum, atunci caută la capătul acestuia casa vreunui ministru sau parlamentar. Aşa e şi cu medicina. Acelaşi lucru e şi cu învăţământul din Moldova. Atâta timp cât copiii lor îşi fac studiile peste hotare, în sistemul educaţional din Moldova va fi jale.

— Ce diferenţe de atitudine aţi observat între pacienţii din R. Moldova şi cei din Germania?

— Pacienţii din Moldova, atunci când merg la medic, sunt stresaţi de două ori mai tare decât cei din Germania, pentru că, în primul rând, îşi fac griji pentru propria lor sănătate şi, în al doilea rând, ştiu că urmează să îşi dea şi ultimii bani medicului, dar şi farmacistului. În Germania e total diferit. Pacienţii nu plătesc nimic doctorului, chiar şi cei care nu au asigurare medicală. Ferească sfântul să ia vreun medic bani de la pacienţi, îl mănâncă puşcăria. Unicul lucru permis e o plată simbolică, o donaţie pe care pacienţii o fac în contul secţiei, punând banii într-o puşculiţă, din care se cumpără cafea, ceai şi ciocolate pentru personalul secţiei.

— Există o experienţă, un pacient de care vă amintiţi mai des, care v-a rămas în memorie?

— Am avut un pacient cu care am devenit foarte apropiaţi. Este un sculptor vestit în zona asta. Chiar lângă clinica unde muncesc sunt expuse unele dintre lucrările sale. Şi pentru că avea o boală care necesită un tratament mai îndelungat, a stat mai bine de o lună la noi în secţie, timp în care ne-am împrietenit. E un om foarte cult, permanent citea câte o carte. M-a uimit că ştie multe despre R. Moldova. Mi-a spus că vrea s-o viziteze împreună cu soţia sa. A auzit că e o ţară extraordinar de frumoasă şi vrea neapărat sa meargă la pescuit undeva, la sud.

— Cum a fost să asistaţi la primul transplant de plămâni din viaţa dvs.?

— A fost o zi extraordinară. Când încă eram acasă, transplantul de plămâni şi inimă părea parcă rupt din filmele SF, până am ajuns în clinica în care activez acum. Aici, se fac uneori şi câte două transplanturi pe zi. Sunt nişte operaţii foarte complicate, care nu se compară cu nimic în lume. Sper să ajungem să putem face şi la noi asemenea operaţii. Astfel, le vom da o şansă în plus pacienţilor din Moldova.

— În linii mari, cum trece o zi din viaţa unui medic?

— Ziua de muncă, în spitalele din Germania, începe mai devreme decât acasă, la 7:30. În zilele când am operaţii, la 8 deja sunt în sală, alături de colegii mei. Au fost zile când am operat până la unu noaptea. Şi a doua zi la 7:30 eram la muncă. La început a fost mai greu, acum îmi pare normal. Şi niciodată încă nu am plecat din spital mai devreme de ora 19:00.

— Care este cea mai mare bucurie a unui medic?

— Cred că la această întrebare toţi ar răspunde la fel: să îi vadă sănătoşi pe cei dragi.

— Ce nu uită niciodată un medic?

— Cred că un medic nu uită nicicând pacienţii pe care nu a putut să-i salveze. Cu asta trăieşti tot restul vieţii.

— Dacă ar fi să o luaţi de la capăt, aţi alege tot medicina?

— Răspund fără nicio ezitare că nu mă văd făcând altceva decât medicină.

Pentru conformitate, Aliona Ciurcă