Filmul „Resentiment” este un proiect independent, creat de o echipă de tineri entuziaşti, cu susţinerea tehnică a mai multor companii, precum şi donaţii de obiecte şi haine din perioada anilor ’90. Este un produs în care s-au implicat persoane din diverse domenii contribuind la un scop comun – renaşterea cinematografiei locale.
# Resentiment e un cuvânt mai puțin cunoscut, în română chiar e rar întâlnit. Cum ai ajuns la acest titlu? Au fost și alte opțiuni?
Titlul de lucru al filmului a fost Birja Nadejda – agenție matrimonială populară în anii 90. Problema e că acest titlu era potrivit doar pentru primul capitol din scenariu. În plus, era și complicat de tradus în engleză (limba universală) – Association of Hope, Hope Association, Nadejda Association… se pierde sensul și sună mai mult ca denumirea unei secte religioase. Trebuia să găsesc un cuvânt universal, care poate fi tradus cu ușurință și în alte limbi fără a-și pierde sensul.
Am ales mai multe variante și le-am dat prietenilor și colegilor să voteze. De asemenea, mi-a plăcut și cum sună – Resentiment, se preta minunat scenariului.
# De ce ai ales să abordezi tema războiului din Transnistria?
Inițial, nu voiam să abordez teme legate de politică, religie sau alte conflicte. Profesorul de curs, domnul Mircea Chistruga, m-a îndrumat de la începutul până la sfârșitul producției acestui film.
Dumnealui a citit câteva variante de scenariu și mi-a sugerat, de fapt, m-a convins să schimb jumătate din scenariu, anume partea finală, adăugând subiectul războiului transnistrean. Mi-a fost greu sa accept această provocare, deoarece urma să revin la scenariu, să arunc peste 50 de pagini, să mă documentez și să inventez o metodă de a face „un film despre război, fără război”.
În final, nu a fost atât de greu cum mi-a părut inițial. Scenariul a fost gata într-un termen destul de scurt, iar această schimbare, după cum spunea și domnul Chistruga, i-a oferit filmului o notă specială.
# Evenimentele petrecute atunci au o semnificație aparte, personală pentru tine?
Nu, dar au o semnificație deosebită pentru societatea noastră, țara și tinerii care, cu părere de rău, cunosc puțin acest capitol din istoria noastră.
# De regulă, conflictele de acest gen se bucură de un interes aparte la festivalurile de film internaționale. În ce măsură acest aspect te-a influențat în crearea scenariului?
Abia urmează să vedem dacă, cu adevărat, se bucură de un interes aparte. Personal, nu am luat în considerare acest aspect. Dacă filmul este bun, interesant atunci are succes la festivaluri, dacă nu – nu.
# După realizarea acestui film, ce a presupus multă cercetare, documentare, s-a schimbat în vreun mod percepția ta asupra conflictului transnistrean?
Am cercetat mult acest subiect, cred că am plâns la fiecare film documentar. Am înregistrat discuțiile pe care le-am purtat cu luptătorii din ambele tabere și am selectat care fragmente anume ar trebui să le folosesc în film.
Nu cred că s-a schimbat percepția mea asupra acestui conflict. Războiul de aici sau din altă parte, în care oamenii mor din cauza prostiei și lăcomiei unor persoane ce dețin puterea, este și va fi mereu o tragedie.
Totuși, trebuie să recunosc că am aflat multe lucruri noi. A fost un război în care ziua se lupta frate cu frate, iar seara se stătea la aceeași masă, un război în care oamenii s-au lăsat manipulați, un eveniment tragic, ce putea fi evitat.
Dacă nu s-ar fi întâmplat, poate am fi trăit mai bine… Atunci a fost un moment crucial, însă a fost luată o decizie greșită. Din acel moment situația a ieșit de sub control. Acum, în opinia mea, suportăm consecințele.
# Cum a fost să lucrezi cu doamnele ce interpretează rolul colegelor de muncă ale Galinei, având în vedere că nu sunt actrițe?
Pe lângă aceste doamne au fost și alte persoane fără experiență. Recunosc că nu a fost ușor, dar când pe același platou de filmare se întâlnesc oameni fără experiență (în actorie) și actori profesioniști, se creează un soi de echilibru.
# Ai lucrat foarte mult asupra acestui film. Dacă nu greșesc, e vorba de vreo trei ani. Ai simțit vreodată că „gata, nu mai pot, renunț”? Dacă da, ce te-a determinat să mergi până la capăt?
Am simțit, dar nu puteam să renunț. Doar eu credeam în mine și această încredere trebuia sa o inspir și celorlalți, chiar și atunci când nu eram sigură că totul decurge bine.
Toata lumea privea cam sceptic ideea realizării unui film de lungmetraj, în absența unui buget. De la mine se cerea să lucrez de 10-100 de ori mai mult decât ceilalți. Trebuia să îl ajut pe fiecare din echipă.
Am mers până la capăt, deoarece chiar s-a implicat multă lume, aveam o responsabilitate față de ei. După un an de zile, deja nu mai puteam, chiar și acum Sergiu Cumatrenco Jr. încerca să mă convingă să facem sunetul la film 5:1 (să postsincronizăm/să înregistrăm toate vocile de la început) pentru un sunet mai bun. Acest lucru ar însemna să lungim procesul de postproducție cu încă un an. În plus, nu aș putea pune în fața microfoanelor persoanele fără experiență în actorie după ce au trecut doi ani de la filmare.
Când aveam nevoie ca femeile care interpretau rolul de croitorese să plângă sau să râdă, Dana Ciobanu si Ana Tkacenko îmi veneau în ajutor, plângeau sau râdeau împreună. Ar fi fost imposibil să fac același lucru în fața microfonului fără ele. Așadar, a trebuit să refuz.
# Ce urmează? Care va fi parcursul filmului sau cum ți-ai dori să fie acesta? Mă refer la festivaluri, proiecții speciale etc.
Acum întocmesc o listă cu festivaluri cărora urmează să le trimit filmul. Pre-producția (scrierea scenariului), producția (filmările propriu-zise) și post-producția acestui film au fost o adevărată școală pentru mine, una chiar complexă. Acum urmează să învăț ultima lecție – distribuția. Respectiv, voi putea răspunde mai bine la această întrebare după ce filmul va fi promovat la festivaluri, proiecții, distribuitori etc.
# Ai anumite resentimente vizavi de situația cinematografiei în Moldova, profesia de regizor în Moldova?
Resentimente vizavi de situația cinematografiei în Moldova:
Da. Nebuni ca mine sunt puțini. Și eu nu cred că mai am destulă putere, atât din punct de vedere fizic, cât și moral, pentru a repeta această experiență. În plus, nici nu-mi pot permite să adun o echipă fără a fi în stare să le ofer un onorariu. La vârsta mea nu-mi mai pot permite un astfel de hobby. Prea mulți bani, emoții, prea mult suflet pun în ceea ce fac. Același lucru și în cazul echipei cu care lucrez. Nu ne mai putem permite, mai ales că avem de suferit la capitolul viață personală. E prea mult.
Alți colegi de breaslă știu cât e de greu și, din teama unui eventual eșec, nici nu se apucă. Daca situația nu se va schimba și nu vor apărea oportunități pentru cineaști, această meserie va continua să se afle într-o stare de hibernare.
Resentimente vizavi de profesia de regizor:
Până nu am auzit aplauze în sala de cinematograf, nu mă puteam numi regizoare. Nu am resentimente vizavi de meserie. Nici nu îmi imaginez cum aș putea avea, e lucrul pe care am ales să-l fac și care îmi place enorm. Nu am un plan B sau C… Există momente, amintiri neplăcute, dar e firesc să fie așa, face parte din proces.
