Poziția relativ indulgentă a lui Kołakowski față de Gramsci (diferită de cea extrem de critică la adresa unor Georg Lukács, Marcuse ori Sartre) a fost amendată de Luciano Pellicani într-un volum publicat în versiunea americană la Hoover Institution Press în 1981, cu prefața lui Giovanni Sartori. Pellicani, un politolog de orientare socialist-liberală, scrie: „Gramsci nu a pus niciodată sub semnul întrebării caracterul hierocratic și totalitar al partidului revoluționar”. Pentru el, binele și răul nu există decât în raport cu un plan politic precis, nu sunt valori autonome. Obsesia lui Gramsci a fost crearea comunității totale, a unui spațiu din care să fie eliminate orice dizarmonii, orice fracturi, orice tensiuni imanente: „Schisma speciei umane nu poate continua la nesfârșit. Umanitatea năzuiește către unificare internă și externă; caută să se organizeze într-un sistem social pașnic care va permite reconstrucția lumii”. O utopie pentru care, asemeni iezuitului mistic-revoluționar Leo Naphta din Muntele vrăjit de Thomas Mann, era gata să justifice oricâte sacrificii.
În aceeași direcție merge cunoscutul istoric al ideilor Andrzej Walicki în magistrala sa sinteză Marxism and the Leap into the Kingdom of Freedom: The Rise and Fall of the Communist Utopia (Stanford University Press, 1995). Asemeni lui Kołakowski, Walicki îl privește pe Gramsci drept un doctrinar cu intuiții filosofice autentice. Pentru el însă, militantul comunist era de fapt un spirit iacobin, urmărind instituirea unui univers al unității complet omogene, fără fisuri și erezii, prin continuul război de poziție (diferit de cel frontal, de manevră). Milenarismul voluntarist specific gândirii gramsciene a avut ca scop „să stabilească ordinea socială perfectă” — perfectă în sensul excluderii egoismului, a pluralismului particularist și a lipsei de unanimitate.
Viziunea lui Gramsci despre această supremă salvare imanentă a combinat idealul prometeic al controlului conștient asupra soartei colective a umanității cu nostalgia pentru relațiile comunitare pre-moderne (noțiunea lui Tönnies despre Gemeinschaft ca antipod al „societății deschise pluraliste bazată pe economia de piață”). Niciun cercetător serios nu se mai îndoiește astăzi că Togliatti, un cominternist inveterat, l-a desfigurat pe Gramsci atunci când l-a proclamat „capo della classe operaia italiana” (v. Emanuele Saccarelli, Gramsci and Trotsky in the Shadow of Stalinism: The Political Theory and Practice of the Opposition, Routledge, 2007). Contactul PCI cu deținutul politic Gramsci a fost asigurat de celebrul economist Piero Sraffa (1898-1983) care, din rațiuni legate de „destinul cauzei”, a ales să nu vorbească despre marile îndoieli ale bunului său prieten. La Cambridge, Sraffa a făcut parte din cercul lui Wittgenstein, care îl și menționează în „Investigațiile filosofice”. Două texte ale ultimului Gramsci au fost deliberat tăinuite: „Despre ipocrizia autocriticii” (o respingere camuflată a confesiunilor extorcate ale lui Zinoviev și Kamenev) și „Poporul de maimuțe”, în care se putea citi nu doar o critică a fascismului, ci și una a totalitarismului comunist.
Cu ani în urmă, când mă aflam încă în România, am citit cartea jurnalistei Maria-Antonietta Macciocchi, Pour Gramsci, în care erau menționate acele critici esopice ale lui Gramsci la adresa primului proces-spectacol de la Moscova (august 1936) și se vorbea despre modalitățile în care echipa Togliatti a reușit să oculteze aceste opinii eretice. În anii ’70, extrema stângă italiană s-a revendicat din tânărul Gramsci cu a sa exaltare a consiliilor muncitorești și a democrației directe. În anii ’80, s-a născut tentativa unor gramscieni vestici (Paul Piccone, Ernesto Laclau, Chantal Mouffe) de a contopi tezele despre partizanat și hegemonie ale autorului Caietelor din închisoare cu acelea ale filosofului politic Carl Schmitt, juristul oficial al celui de-Al Treilea Reich, un critic acerb al constituționalismului weimarian și al liberalismului în general. O sinteză care l-ar fi făcut, cel mai probabil, pe Gramsci să se rebifeze consternat. Dar ideile își urmează drumul lor, adeseori în răspăr cu intențiile celor care le-au creat…
Gnoza marxistă cultivată de Gramsci a fost una a radicalismului absolutist, a partolatriei ridicată la rang de religie seculară, a miturilor redemptive despre proletariat ca instrument predestinat al unei fictive rațiuni istorice. O revenire la Gramsci (ori la Lenin) înseamnă de fapt o reluare a unui scenariu apocaliptic ce s-a dovedit dezastruos.
