Principală  —  Interviuri   —   Interviu: „Arătaţi-mi un politician care…

Interviu: „Arătaţi-mi un politician care a plătit pentru promisiunile pe care nu le-a îndeplinit”

Constantin Grigoriță

Interviu cu fotoreporterul Constantin Grigoriță 

— Cum era Constantin Grigoriţă în copilărie?

— Făceam o mulţime de șotii. Fugeam de la grădiniţă împreună cu doi camarazi – ei erau fraţi, unul era mai mare decât mine cu un an, iar altul mai mic cu un an. Şi acum suntem prieteni. Ei trăiau la o margine de sat. Fugeam de la grădiniţă şi trebuia să ajungem ori la casa mea, ori la a lor, dar ca să ajungem acolo, trebuia să trecem o punte. În apropiere de acea punte, o bătrânică îşi priponea caprele. Noi, şotioşi, aveam legată de punte o cană, mulgeam caprele şi beam laptele. Pe urmă, ne făceam arcuri, cu suliţe, şi împuşcam în fructele din copaci. Vecina noastră, tot o bătrânică, ţinea mult la noi, că nepoţii ei erau departe. Şi avea ea o căldăruşă de vreo şapte litri, şi când ieşea cu căldăruşa, eu i-o luam repede din mâini şi mergeam să-i aduc apă. Când mă întorceam, ea îmi aducea în pestelcă mere, nuci, pere, îmi mulţumea aşa. Ceea ce nu ştia însă era că mie îmi plăcea să culeg perele ei tomnatice de cu vară (râde). Şi apoi, mă urcam la noi pe casă şi le puneam să se coacă. Când mă suiam să le iau gata coapte, perele erau deja mâncate de păsări…

Constantin Grigoriță
Data naşterii: 20 ianuarie 1972

Studii:
1994-1999: Licenţă în Jurnalism, USM
1987-1991: Pomicultură şi Legumicultură, Tehnicumul Pomilegumicol „M. V. Frunze”, or. Tiraspol

Activitate:
Din 2011, colaborează cu site-urile: www.protv.md; www.tribuna.md; www.agora.md; www.deschide.md; www.realitatea.md; www.pan.md; www.tribuna.md, Ziarul „Panorama”, Revista „Flyone”
2009-2011: Cotidianul Naţional „Timpul”, colaborează cu publicaţiile: „Moldavskie vedomosti”; „Panorama”; „Evenimentul zilei” (ediţia Chişinău); „Antena”; „ProDiaspora”
2005-2009: Agenţia de Presă „INFOTAG”, Revista „Profit. Bănci şi finanţe”, colaborare cu publicaţiile: „VipMagazin”; „Punct”; „Moldoveanca”; „Curier Vamal”
1998-2002: colaborează cu publicaţiile: „Flux”; „Dezvoltarea”; „Jurnal de Chişinău”; „Capitala”; „Stoliţa”

Membru al Asociaţiei Presei Independente (API), (2011)
Câştigător în topul „Jurnaliştii anului 2014”, Clubul pentru Jurnalism Independent, Comitetul pentru Libertatea Presei

— Cum v-aţi maturizat, cum aţi ajuns să faceţi jurnalism?
Am făcut 8 ani într-o şcoală de tip internat. Când eram prin clasele a şaptea, a opta, încă în timpul Uniunii Sovietice, am fost un fel de lider al pionierilor, aveam clasa întâia şi a doua sub aripă. Atunci abia se deschiseseră clase de limba rusă în şcoală noastră, şi mi-au dat un grup de copii vorbitori de rusă; până la urmă, mai mult ei m-au învăţat rusă decât profesoara mea. Când comunicam cu copiii era altfel, ei mă corectau. Aşa am învăţat eu limba rusă, de la copii mai mici decât mine cu 5-6 ani. Când să absolvesc opt clase, profesorii mei de la şcoală mi-au spus că, dacă mă duc la şcoala pedagogică, îmi fac diplomă roşie. Răspunsul meu a fost sincer – nu-s nebun să-mi fărâm capul cu nebuni de-alde mine (râde). După asta, a apărut dilema: unde să depun documentele? Eu visam să călătoresc mult, dar maică-mea, fiind de la ţară, toată viaţa a visat ca copiii ei să ajungă, cum se spunea pe atunci, „neacealnişi” (şefi, n.r.). La insistenta părinţilor, am depus documentele la actualul Colegiu de Agricultură. Am absolvit Colegiul „Frunze” din Tiraspol…

— Aţi sădit ceva după asta?
— Am sădit, şi-n fiecare primăvară curăţ copaci.

— Ca să vă amintiţi de acea perioadă…
— Ce-i trecut prin tine nu se uită. Şi, cum spuneam, după Colegiu, câteva luni am lucrat în gospodăria din sat. Apoi, a venit timpul serviciului militar. Serviciul militar l-am făcut în perioada conflictului de la Nistru.

— Cum a fost acea perioadă din perspectiva dvs.?
— Pentru mine a fost mai lejer, să spunem aşa, fiindcă
eram ostaş în termen şi eram şofer în unitatea militară. Doar făceam aprovizionarea pe poziţii cu cele necesare. Nu eram obligat să împuşc.

— Dar aţi ţinut arma în mână, nu?
— Arma am ţinut-o în mână doar pe câmpul de tragere, la antrenamente. Dar n-am împuşcat în oameni niciodată. Eu am tras din armă doar în pere, mere, nuci (râde).

— Totuşi, ce vă amintiţi în mod special din conflictul transnistrean?
— M-a marcat o perioadă când eram de serviciu în unitatea militară şi, timp de o săptămână, coboram din maşină doar pentru a-mi face nevoile fiziologice şi a-mi lua pachetul alimentar.

— Adică aşteptaţi militarii?
— Eram de serviciu şi nu trebuia să mă îndepărtez de maşină. Dacă dădea cineva alarma, eu trebuia să fiu pe loc. Asta era obligaţiunea mea. Plus, duceam mâncarea la cei care păzeau tehnica, depozitele de armament. Acolo, am rămas şocat când un băiat a călcat pe o mină. Am ajutat să-l scoatem. Altă dată, am dus un generator de energie pe aerodromul de antrenament de la Vadul lui Vodă, şi cum nu se permitea ziua să facem mişcări bruşte cu maşina, aceasta stătea parcată undeva acolo. Astfel, ziua mă culcam sub maşină şi îmi legam mâinile de cardanul de la maşină. Dacă cineva m-ar fi întrebat ce fac, i-aş fi spus că repar. Dar eu dormeam cu mâinile legate în sus… La un moment dat, am auzit o lovitură în maşină. Am crezut că cineva dintre băieţii de acolo a vrut să mă sperie, să mă trezească, şi nu am acordat atenţie, dar seara, când m-am urcat în maşină să vin înapoi spre Chişinău, mi-am găsit chipiul, care era agăţat sus de un cui, pe jos, găurit. Se vede că un lunetist din cealaltă parte a crezut că chipiul era un ostaş şi a împuşcat.

— Ştim că vi s-a întâmplat şi un alt accident pe atunci…

— Accidentul, practic, avea mai puţină tangenţă cu conflictul de la Nistru. Pe atunci, mulţi se retrăgeau în Ucraina… În ziua de 9 iunie 1992, dimineaţa, am primit ordin să ies în misiune, să merg până aproape de Kiev. Am răspuns că pot să mă duc, dar maşina era defectată, nu avea frâne. Mi s-a replicat în rusă: „La război, ordinul nu se discută, se execută”. M-am pornit, m-am dus în parc, ştiind că nu am frână şi de ce nu am frână, m-am apropiat de un coleg care avea o funcţie pe lângă punctul tehnic de acolo şi i-am spus că sunt trimis în misiune, cerându-i măcar un litru de lichid pentru frână. Băiatul mi-a dat, nu zic, dar, pe drum, acel lichid s-a terminat, am rămas fără frână şi, la o curbă, în satul Grigorievca, raionul Căuşeni, am intrat cu maşina în cimitir. Maşina s-a întors cu roţile în sus. Am spart un zid. În maşină eram eu, fratele persoanei evacuate de la noi şi soţia acestuia. Am supravieţuit toţi.

— Când mai treceţi prin acea regiune, vă amintiţi de toate acestea?
— Sigur, acolo mi-a rămas o parte din degetul de la o mână. Ploua în acea zi, era o ploaie torenţială…

— Aţi primit ajutor?
— A venit ajutor, mai pe urmă. Eu îmi pierdusem şi cunoştinţa… Primul lucru pe care l-am simţit, din câte îmi amintesc, e că au încercat să ridice maşina cu un excavator, şi simţeam că mă strâng de picior. Le-am spus să înceteze, că altfel îmi rup piciorul. Am aşteptat până a venit macaraua şi am ieşit. Trei ore am stat în cimitir, cu capul în jos.

— Ce vi s-a părut că s-a schimbat în R. Moldova după conflict?
— Majoritatea oamenilor cu care am discutat acolo erau înflăcăraţi  că în sfârşit ne obţinem independenţa. Mulţi erau voluntari, şi doar asta îi motiva. Cu timpul, am realizat că lupta în acel război s-a dat pentru fotolii. Cei de la Tiraspol voiau să ia singuri decizii în toate…

— De altfel, nu cu mult timp în urmă, în cadrul unei conferinţe de presă, l-aţi întrebat pe Igor Dodon cum poate un preşedinte de stat să se închine agresorului…
— Eu am văzut durerea oamenilor de acolo şi mă întreb: cum pot văduvele celor căzuţi să se împace cu gândul că cel care trebuie să ne reprezinte ţara, pentru care s-au jertfit soţii lor, îşi cere scuze şi spune că noi am fi vinovaţii? Eu văd că el e foarte evlavios, merge la biserică şi poate se conduce de zicala: „Dacă ai fost lovit pe obrazul drept, întoarce-l şi pe cel stâng”. Eu mă conduc după altă zicală: „Capul plecat sabia nu-l taie, dar nici soarele nu vede”. Mai bine să mori în picioare, decât să trăieşti pe brânci. Dodon face parte din tagma celor care aşteaptă ca cineva să le spună permanent ce să facă. Dodon nu a făcut serviciu militar, nu ştie ce-i praful de puşcă. Poate ştie ce-i praful de puşcă doar ca vânător, dar nu ştie cum e să fii rănit, să-ţi fie schingiuit sufletul. Cum trebuie să-ţi calci pe inimă ca să împuşti un om, să ridici mâna asupra semenului tău…

— Vă mai vedeţi cu camarazii?

— Mai rar şi doar cu câţiva colegi cu care eram în aceeaşi unitate militară, oamenii de pe poziţii. Ştiu doar că câţiva sunt în Italia, s-au stabilit acolo, de prin 2002-2003, când erau la putere comuniştii. Ei lucrau în forţele de ordine şi nu puteau să slujească acest regim, şi-au dat demisia din organele de drept şi au apucat calea pribegiei. Au văzut că cei care au venit la putere condamnă acţiunile întreprinse de R. Moldova în acel conflict. Băieţii care au luptat acolo nu pot trece însă peste acele amintiri. Eu nu-i văd la nicio întâlnire cu participanţii la conflict pe „Burunduci” (veveriţe, rozătoare, n.r.), cei care aveau 14-15 ani, erau copii. Ei nu se arată. Erau două detaşamente cu copii de aceştia, unii se numeau „Scorpionii”, iar ceilalţi „Burunducii”, ei duceau o luptă de partizani – treceau înot Nistrul şi mergeau în recunoaştere, erau foarte activi. Ei ştiau pentru ce luptă. Pe mulţi dintre ei i-am văzut în faţă, i-am văzut când discutau operaţiuni. Nici pe unul dintre ei însă nu l-am văzut la vreun marş de comemorare. Cu doi dintre ei am stat chiar în spital, un băiat era rănit de o schijă, iar o fetiţă avea o rană la şold.

— Erau şi fete?
— Da, în acele detaşamente erau şi fete, şi ce muncă făceau acele fete! Ademeneau cazacii în locuri retrase, iar de acolo băieţii se ocupau de dânşii, le luau armele. Ele erau un fel de momeală. Noi toţi  visam atunci să fim liberi. Indubitabil, acum unirea cu România este o soluţie, că suntem un neam. Deşi nu se mai vorbeşte despre acest lucru, trebuie să se ştie că mulţi din cei veniţi în regiunea transnistreană erau de prin Rostov şi de prin alte părţi, erau eliberaţi din puşcărie cu condiţia să vină la război.

— Când v-aţi apucat de fotografie?
— Relaţia mea cu fotografia a început în vara anului 1986. Dar în timpul conflictului de la Nistru nu am fost fotograf de război pentru că nu aveam atunci bani să-mi cumpăr un aparat de fotografiat personal. După conflict, în 1992, din asigurarea financiară pe care am primit-o, în valoare de 10.000 de ruble, mi-am cumpărat primul meu aparat de fotografiat. Tot atunci mi-am cumpărat şi laboratorul unde prelucram şi printam imaginile.

— De ce aţi ales să mergeţi să faceţi jurnalism?

— După conflictul de la Nistru m-am întors la vatră şi m-am angajat în câmpul muncii – lucram în domeniul agriculturii. Însă, de fiecare dată mă indignam şi mă întristam când vedeam că se zicea una, dar se făcea alta. În vara lui `94, trezindu-mă dimineaţa la 5:30, ca să ajung la planificare, pentru că eram ajutor de brigadier, am conectat radioul. Atunci am auzit că se făcea admiterea la Universitatea de Stat, la Facultatea de Ziaristică, iar cei care au participat la conflict vor fi înscrişi fără concurs. Atunci nu am stat mult pe gânduri şi m-am dus. Eram fericit că am găsit locul unde aş putea să le spun lucrurilor pe nume. Am susţinut examenele de admitere şi am fost înscris.

— Ce vede un fotograf, dar nu văd ceilalţi oameni?
— Este greu de explicat. Uneori intuiţia îţi spune că acolo este ceva şi te atenţionează să fii cu ochii în patru. Astfel, poţi să scoţi cireaşa de pe tort din acel mic detaliu. Văd adesea cum politicienii vor să ducă de nas poporul. Sunt ca nişte paraziţi, pentru că trăiesc pe spatele poporului, din buget primesc salariu, pentru minciuni primesc salariu, pentru promisiuni primesc salariu. Arătaţi-mi un politician care a plătit pentru promisiunile pe care nu le-a îndeplinit.

— A fost vreun eveniment în cariera dvs. de fotograf care şi-a lăsat amprenta în memorie?
— Sigur. Persoana care fotografiază sau filmează adoră evenimentele dinamice. Conferinţele de presă nu sunt aşa. Altceva sunt protestele, prezentările, dar şi şedinţele de Parlament – unde este mereu mult dinamism, dacă ştii unde şi cum să-l găseşti. Un exemplu mai recent este ultima serie de fotografii care a intrat în topuri – îmbrăţişarea lui Lupu cu Leancă. Iniţial, am văzut că cei doi comunicau în sala Parlamentului prin gesturi. Primul a ieşit Lupu, iar peste vreo 3 minute a ieşit şi Leancă. Ştiind că urma să se voteze un proiect important privind imunitatea deputaţilor, am zis să fiu mai atent. Ieşind după ei, am văzut cum cei doi se îmbrăţişau şi i-am fotografiat (zâmbeşte).

— Au fost cazuri când politicienii v-au rugat să nu publicaţi unele imagini cu ei?
— Au fost cazuri când au spus că vor să cumpere fotografiile, dar le-am răspuns că pot să le dau imaginile ca să le păstreze în arhiva personală, însă acest lucru nu înseamnă că nu le voi face publice. A fost cazul când l-am fotografiat pe Ghileţchi atunci când discuta cu o persoană pentru o mică tentativă de trafic de influenţă. După ce imaginile au fost publicate, mai multe persoane care aparţineau comunităţii baptiştilor din R. Moldova m-au criticat dur pe o reţea de socializare, spunându-mi că le este ca un părinte. Atunci am încercat să le spun că şi eu aveam unii prieteni din copilărie care acum au devenit deputaţi şi ştiu cât de mult s-au schimbat. Uneori am fost ameninţat de către reprezentanţii politicienilor, nu de către ei direct. Apoi, aceste ameninţări sunt mai mult ca nişte atenţionări, „sfaturi”, care nu au cum să mă sperie atâta timp cât îmi fac corect munca.

— Aţi fotografiat şi evenimentele din 7 aprilie 2009, cum le-aţi văzut prin obiectivul aparatului foto?
— Au fost momente în care nu mai simţeam pământul sub picioare. Nu simţeam sub picioare scările Preşedinţiei, eram dus de val. Eram cuprins între cele două tabere: poliţişti şi protestatari. Stăteam cu aparatele în sus şi mă clătinam. Atunci îmi era frică să nu primesc o piatră în cap. Nu aveam încredere nici măcar în poliţişti, pentru că am văzut cum pot fi manipulaţi. Am fotografiat şi proteste paşnice, când poliţiştii doar executau ordine. Prin 2007-2008, am văzut cum un protestatar paşnic, care stătea în faţa monumentului lui Ştefan cel Mare cu două afişe, a fost târât de poliţişti şi dus cu forţa în „oazik”.

— Ce ar trebui să se întâmple ca oamenii să înceapă să exercite presiune asupra politicienilor?
— Ştiţi zicala „Cel sătul nu-l crede pe cel flămând”? Acelaşi lucru se întâmplă şi cu politicienii noştri. El stă sus, aşezat confortabil în fotoliul lui, şi nu se deranjează deloc de talpa ţării – poporul. Acest lucru continuă de la Lăpuşneanu încoace. Ei nu vor să dea niciun ban poporului, ci îşi fac griji doar de propriile buzunare. Cunoaşteţi prea bine cazurile de judecată când au fost cercetate penal persoane suspuse, iar banii şi averile confiscate nu au ajuns în bugetul statului, ca să meargă la salariile profesorilor sau medicilor. Poporul nu a simţit asta şi nu o va simţi niciodată. Poporul trebuie să înţeleagă că poate să existe fără Parlament şi fără toţi cei 101 deputaţi. E ca şi într-o gospodărie la sat. Doar nu e nevoie să vină primarul la fiecare gospodar şi să-i spună ce să semene astăzi şi ce mâine. Oare este absolut necesar să existe un astfel de parazit, care să le spună când să facă una şi când alta? Ei strâng impozitele de la toţi şi se odihnesc prin ţări exotice, iar oamenii muncesc din greu toată viaţa ca să nu moară de foame.

— Aveţi o fotografie la care ţineţi în mod deosebit?
— Da. Este o fotografie pe care am făcut-o la 7 aprilie – „Fata cu tricolorul”. Vreau să o găsesc pe acea tânără. În urmă cu mulţi ani am scos la print acea fotografie şi o păstrez doar ca să i-o dau în dar atunci când o voi întâlni. I-aş spune că mă bucur pentru ea, pentru că a avut curajul să iasă în Piaţa Marii Adunări Naţionale.

— De ce se teme cel mai mult un fotograf?
— Că o să-i fie formatat cardul de la aparat sau că o să-i fie virusat calculatorul şi îi va fi ştearsă toată arhiva de fotografii.

— Care este cea mai mare bucurie a unui fotograf?
— Să surprindă un moment important.

— Dacă aţi lua totul de la capăt, aţi deveni iarăşi fotograf?
— Eu nu mă văd în alt domeniu. Mai mulţi ani am muncit în agricultură şi în construcţii, dar sunt fericit când simt în mâini greutatea aparatului de fotografiat şi când surprind momentul. Poate să nu fie clară fotografia, dar dacă am surprins momentul pe care l-am dorit, am cea mai mare satisfacţie.