– Dragă Liuba, cât de des reuşiţi să reveniţi cu familia la baştină şi ce schimbări aţi remarcat aici?

Până acum am fost acasă doar de două ori: în 2012 şi în 2015. Costurile pentru călătorie sunt mari şi nu ne putem permite să venim de câte ori ne-am dori. Am observat unele schimbări în bine, dar, în linii generale, am avut impresia că viaţa oamenilor a devenit mai grea. E vorba de preţurile la produse care au crescut vizibil în ultimii şapte ani în comparaţie cu salariile şi pensiile, e vorba de furtul din sistemul bancar care ne-a dus faima proastă în lume şi de situaţia precară din sfera politică.

– Aţi postat un mesaj emoţionant pe Facebook despre Paşti, cum trăiţi sărbătorile departe de casă? 

Spre exemplu, aici, în Canada, nu mai merge nimeni cu „Hristos a înviat!” pe la rude sau prieteni. Eu mi-am dus copiii într-un an şi majoritatea prietenilor au rămas plăcut surprinşi. Nu ştiu dacă părinţii îşi mai îmbracă copiii în straie noi de Paşte, ca în copilăria noastră, n-o fac nici eu. În schimb, multe gospodine acordă atenţie felului cum aranjează masa, cum o decorează, caută metode noi de vopsire a ouălor şi ţin neapărat să posteze câte o poză pe reţelele de socializare. În felul acesta, cred eu, distragem atenţia copiilor de la semnificaţia sărbătorii făcându-i să creadă că decorul e pe primul loc, pe când această sărbătoare simbolizează jertfa Domnului şi reprezintă şansa noastră de a ne elibera de păcate.

– De ce aţi ales să plecaţi din Moldova? Ce aţi pierdut, ce aţi câştigat emigrând în Canada?

Am ales să ne stabilim cu traiul în Canada, nu în altă ţară, pentru a păstra familia unită. E una din puţinele ţări care oferă din start statut legal tuturor membrilor familiei. Referitor la ce am pierdut, ce am câştigat, este o temă dureroasă pentru mine. Am impresia că suntem în continuare în pierdere. Ne-am privat copiii de bucuria de a cunoaşte satele noastre, locurile noastre pitoreşti. Ne-am lipsit de posibilitatea de a ne îmbrăţişa ori de câte ori dorim părinţii, de a locui pe meleagurile unde ne-am născut. De când am plecat, mi-am pierdut mama, la înmormântarea căreia n-am putut fi prezentă. Durerea acestei pierderi a fost atât de mare încât mi-a afectat sănătatea şi nu mi s-a permis să zbor. Este o tragedie, să nu poţi să-ţi săruţi părinţii de sărbători, să le treci pragul, să le oferi o mână de ajutor, şi asta – pentru că am ales să trăim într-o ţară care ne oferă siguranţă şi stabilitate economică…

– Sunt migranţi care le poartă pică politicienilor, nu mai vor să audă de R. Moldova, pentru faptul că au fost nevoiţi să-şi abandoneze baştina, rudele, ce credeţi despre o atare atitudine?

Majoritatea conaţionalilor noştri plecaţi peste hotare le poartă pică politicienilor, din cauza iresponsabilităţii şi incapacităţii acestora de a guverna corect. În Canada, spre exemplu, venitul anual al unui profesor e de 55 de mii de dolari. Părinţii mei, Gheorghe şi Feodora Sârbu, care au lucrat profesori, s-au dedicat întru totul acestei profesii, au muncit în domeniu zeci de ani, au avut mii de discipoli. Ce le-a oferit statul în schimb? Nişte salarii de mizerie care nu le ajungeau uneori nici măcar pentru strictul necesar. Guvernanţii, din păcate, au ignorat şi continuă să ignore intelectualitatea din Moldova. În nici o ţară în care politicienilor le pasă de popor, nu vei vedea profesori cu sapa pe umăr, bătrâni care doar se uită la salam ori spitale fără medici.

Citiţi continuarea articolului în Jurnal de Chişinău.