Prima călătorie

Parcă cu de-a sila și, totuși, nesilit de nimeni, a ajuns tata în Spania. El, care era dornic să vadă locurile acelea „ca-n poveste”, totodată nu putea fi dezlipit de gospodăria și de cotidianul lui. „- Hai, tată, vino să vezi cum este în realitate./ – Ei lasă, că aici cine să aibă grijă de casă?”.

Primul popas l-a făcut la Bologna, în Italia. A ajuns cu autocarul și nu a omis să se laude cât de bine a mers cu băieții: „Bomboane ne-au dat, dar eu nu am vrut. În schimb, cognac am băut”.

Prinsă cu alte treburi, nu am avut decât o zi să îi arăt orașul și am încercat să îl fac să „guste” măcar esențialul. A văzut biserici cât nu apucase în toată viața lui. „Tată, trebuie să mâncăm neapărat o pizza! / Nu mi-e foame”, îmi răspundea el de fiecare dată, de teamă să nu mă facă să cheltuiesc. Acum, însă, nu ezită să-i pomenească adevăratul gust italian: „Daa, iaca aceea era pizza!”.

În Alicante a ajuns cu mari emoții. Departe de casa lui, dar aproape de nepoțelul pe care îl adoră. Nu a ratat o dimineață sau o seară să meargă și el până la grădiniță. „Iaca aici trăiesc oamenii, nu ca la noi”, mai zicea el adesea. A învățat drumul și se ducea singur la mare, iar cel mai fain era să-l aud când îmi povestea pe cine a mai întâlnit la plajă. „Erau americani, zicea el./ De unde știi?/ Așa mi s-a părut. Precis americani erau. Eu le-am zis că sunt din Moldova, iar ei mi-au răspuns: „Moldova, good!”. Altă dată erau nemți.

Tata a rezistat de bunăvoie vreo lună, după care a început să tânjească: „Mama e singură acolo și e greu iarna singură. Vreau acasă”. Recent, însă, mi-a zis: „Tare vreau să mai merg o dată, să mai văd”.

Rodica Sibova, Italia