Parcările primăriei şi bună ziua pentru măturători
Recent am întâlnit trei angajaţi din subdiviziunea spaţiilor verzi a primăriei. Tundeau iarba de pe o fâşie ce despărţea calea ferată de casele de locuit. Involuntar, mi-am amintit de un filmuleţ care circulă pe reţelele de socializare cu un biet bărbat beat, angajat al spaţiilor verzi chişinăuiene, pe care, mai degrabă, «îl plimbă» maşina de tuns iarba şi nu invers. Dar să revin la tinerii care tundeau iarba. I-am salutat, căci regulile franceze de «savoir-vivre» cer să saluţi orice persoană în uniformă, angajată în serviciul public, or, menirea lor e să-ţi îmbunătăţească sau să contribuie la menţinerea bunelor condiţii de trăi. Aceştia sunt gunoierii, poştaşii, pompierii, cei de la spaţiile verzi. Am zis să le povestesc despre un editorial din ZdG despre munca lor. Fata, căci ea era mai aproape de trotuar, şi-a manifestat interesul faţă de ziar, faţă de ţara mea şi chiar şi-a chemat colegii. Au între 25 şi 30 de ani şi sunt proaspăt angajaţi în serviciul spaţiilor verzi. Unul îşi face încă studiile în alternant(z)a – o practică frecventă în Franţa, care presupune o săptămână (sau două) la o instituţie de învăţământ superior şi, concomitent, la o întreprindere, cu posibilitatea de a exersa profesia – şi, a afirmat el, a avut mare noroc de acest post. Mi-au mai spus că tunderea ierbii e o relaxare după alte sarcini, din cadrul serviciului. La plecare, mi-au dat câteva sfaturi pentru plantarea şi întreţinerea florilor.
Acum, să vă spun despre parcări, tarife şi amenzi în Île-de France, luând ca reper Parisul, Clichy (orăşelul în care am locuit şi care e limitrof cu Parisul) şi Franconville (unde locuiesc acum şi care e situat la 17 km de Paris). În Paris, toate parcările de la suprafaţă aparţin primăriei şi sunt delimitate, întreţinute şi administrate de serviciile ei. Ele sunt contra plata de luni până sâmbătă de la 9.00 până la 20.00 şi gratuite duminica şi în orele nocturne. O oră costă de la 1,50 până la 4 euro, în funcţie de zonă, cele turistice fiind mai scumpe. Plata se achită la automatele din preajmă, prin cartele speciale, procurate în prăvăliile care vând ţigări, timbre fiscale, bilete de loterie. Automobilele pot fi parcate maximum două ore. Odată timpul expirat, trebuie să pleci. Ori să plăteşti alte două ore. În caz contrar, eşti amendat – 17 euro dacă eşti parcat regulamentar şi n-ai plătit sau ai tichetul expirat. 35 de euro dacă ai acoperit vreo trecere de pietoni sau o ieşire din rezidenţă. Dacă ai ocupat parcarea destinată invalizilor sau ai blocat vreo instituţie statală, pedeapsa e şi mai aspră: maşina este evacuată şi, pe lângă amenzile care cresc vertiginos, eşti nevoit să plăteşti şi operaţiunea de evacuare, dar şi parcarea forţată.
Ar mai fi o soluţie – parcările subterane private, în cazul cărora cei din capitală au tarife speciale. Un abonament, pe care îl pot obţine la primăria de sector prezentând acte ce atestă domicilierea, costă 45 de euro pe an şi 90 – pe trei ani. Ieftin? Deloc, deoarece abonamentul nu-ţi dă dreptul la staţionare gratuită, ci… la un tarif special, mai indulgent. 1,50 euro pe zi sau 9 euro pe săptămână. Rezidenţii nu sunt restricţionaţi la două ore, pentru aceasta ei trebuie doar să pună pe parbriz autocolantul care este oferit odată cu abonamentul. Calculele arată că pentru un parizian un automobil este un lux, în timp ce un abonament lunar la transportul în comun costă 73 de euro.
Scriam mai sus despre parcările private. De regulă, ele aparţin unei singure societăţi. Şi care, bineînţeles, le construieşte singură, adică investeşte. Sunt subterane şi multietajate. Avantajul lor e că aici poţi găsi mult mai uşor loc de parcare şi că poţi să-ţi laşi maşina câte ore îţi pofteşte inima. O oră, iarăşi în funcţie de zona în care e situată parcarea, costă între 2,20 şi 3,60 euro. Desigur, sunt propuse şi abonamente în diverse formule: pentru o zi, o săptămână, o lună, pentru rezidenţi, pentru întreprinderi. Cel mai ieftin abonament costă 100 de euro. Deşi e privată, întreprinderea care deţine şi administrează parcările plăteşte primăriei, în afară de impozite, o contribuţie oneroasă, convenită din start între consiliile de conducere ale celor două părţi.
În Franconville, care e mai departe de Paris, tarifele sunt mai mici, iar pentru cei de aici – până la 1 martie a.c. – majoritatea parcărilor erau gratuite. Era suficient să prezinţi la primărie ldocumentele ce atestă că eşti stabilit în oraş şi că dispui de un autovehicul. Ţi se elibera un autocolant, care îţi dădea dreptul la trei parcări mari situate în punctele strategice ale orăşelului: gara, primăria şi grupul şcolar (care include instituţiile cu toate segmentele şcolare, de la creşă până la institut). Administraţia locală îşi argumentează decizia prin lupta împotriva automobilelor-ventuze, care serveau doar pentru a se deplasa până la gară şi care aglomerau oraşul în mod abuziv. Şi prin faptul că întreţinerea parcărilor e destul de costisitoare. Opozanţii ei ripostează (şi aici, ca un locuitor al oraşului care plăteşte conştiincios impozite locale destul de importante, sunt înclinată să le dau dreptate) că autorităţile locale sunt în penurie de bani şi caută metode nu tocmai corecte de a-i colecta. Ştiu că mai multe asociaţii (ale automobiliştilor) intenţionează să acţioneze decizia în justiţie, deşi, după cum am mai spus, legislaţia franceză prevede autonomie totală pentru administraţiile locale în organizarea şi gestionarea parcărilor. Deocamdată abonamentul e de 9 euro pe lună. Totuşi, decizia a fost discutată vreo jumătate de an cu locuitorii, mulţi opozanţi amintindu-i primarului de promisiunea sa de a păstra parcările gratuite şi de faptul că, în localităţile vecine, s-a revenit de la parcări cu plată la parcări gratuite.
De fapt, chiar şi atunci când Primăria decide ca firmele private să gestioneze parcările sau alte obiecte de interes public, o face doar după o investigaţie a situaţiei financiare a acestora, şi nu semnează contracte cu firme-fantomă.
Lilia FOALEA
