Am mai avut ocazia să mă refer la noile abordări legate de rolul lui Lavrenti Beria (1899-1953) în evoluția stalinismului (deopotrivă în URSS, dar și în statele satelizate din Europa de Est). Între altele, aș aminti aici excelenta carte Beria: Stalin’s First Lieutenant datorată cercetătoarei Amy Knight, apărută la Princeton University Press în 1995, în care se confirmă, pe bază de documente irefutabile, faptul că Beria, temutul șef al poliției secrete într-o anumită perioadă a regimului bolșevic, era departe de a fi fost criminalul absolut, monstrul total descris de propaganda hrușciovistă. Apoi, cartea Beria: Le Janus du Kremlin de la Editions du Cerf (2014) semnată de reputata istorică și sovietologă franceză Françoise Thom, o spectaculoasă capodoperă istorică de 800 de pagini despre tumultoasa carieră a lui Beria, bazată pe o colosală documentare în arhive, din care reiese că Beria ar fi intervenit în repetate rânduri pentru a salva persoane trecute pe listele morții (inclusiv pe Ilia Ehrenburg, în 1939).
Mitul lui Beria ca factotum în cadrul serviciilor secrete, geniul rău al lui Stalin izolat și bolnav, fusese întreținut nu doar de succesorii lui Stalin, ci și de fiica dictatorului, Svetlana Allilueva, în cartea de memorii publicată după defecțiunea ei în Vest, în 1967. Într-o lucrare altminteri excelentă, cu titlul Show Trials: Stalinist Purges in Eastern Europe, 1948—1954 (Praeger, New York, 1987), scrisă de George Hodos, supraviețuitor al persecuțiilor rákosiste din Ungaria anilor ’50, se susținea același punct de vedere. Pentru Hodos, ca și pentru atâția analiști ai fenomenului represiv stalinist, Beria era întruchiparea răului absolut, eminența cenușie ale cărei intrigi și manopere obscure explicau în mare măsură ororile proceselor spectacol și marile represalii din anii ’40-’50. Dej, Bierut, Rákosi, Hoxha sau Cervenkov nu făcuseră altceva decât să urmeze orbește criminalele indicații ale supertorționarului moscovit.
Avem apoi, în traducere franceză (dar și engleză), cartea de memorii scrisă de fiul lui Beria, Sergo, apărută inițial la editura Plon în 1999 sub titlul Beria, mon père. Au cœur du pouvoir stalinien, cu excelente note bio-bibliografice datorate aceleiași eminente profesoare de studii ruse și sovietice, autoarea unor lucrări remarcabile pe tema ideologiei comuniste și a gorbaciovismului, Françoise Thom. Cartea fiului celui care i-a urmat lui Nikolai Ejov la conducerea NKVD în 1938 aduce informații extrem de prețioase privind luptele intestine de la Kremlin. Evident, este vorba despre un portret idealizat al lui Lavrenti Beria sau, mai exact spus, de un efort de a demola viziunea mult timp dominantă privind devotamentul absolut al lui Beria față de Stalin în timpul vieții tiranului. Teza lui Sergo Beria este că tatăl său înțelesese încă din anii ’30 natura intrinsec criminală a sistemului și că eforturile sale au fost în genere îndreptate în direcția limitării efectelor celor mai nocive ale totalitarismului bolșevic. În consens cu tezele unui Gavriel Ra’anan, confirmate și de Françoise Thom, Sergo Beria insistă asupra faptului că, după 1946, între Beria și Andrei Jdanov s-a purtat o luptă acerbă pentru putere, respectiv pentru o relație privilegiată cu Stalin. În acea perioadă, Beria fusese practic înlăturat de la conducerea Ministerului de Interne, locul lui fiind luat mai întâi de protejatul său Merkulov, apoi de Viktor Abakumov, Riumin și, în fine, de Ignatiev. Acesta din urmă era șeful poliției secrete în ultimul an de viață al lui Stalin și principalul artizan al înscenărilor gen „complotul medicilor”, „subversiunea sionist-cosmopolită” și „conspirația mingreliană”.
Este tot mai limpede că fracțiunea Malenkov-Beria propunea o linie relativ moderată în politica internă și, nu mai puțin semnificativ, se opunea tendințelor imperialist-hegemonice asociate cu militantismul agresiv al lui Jdanov și al clicii acestuia. Într-adevăr, în 1946, Malenkov era expediat din Moscova spre Asia Centrală, pierzând controlul direcției cadrelor. Jdanov, descris de Sergo Beria în chip credibil drept un fanatic naționalist rus, antisemit furibund, pseudo-intelectual ros de o sete maladivă de putere, a jucat un rol esențial în radicalizarea politicii Kremlinului în perioada de după 1946, mai cu seamă în declanșarea Războiului Rece și cultivarea celor mai absurde suspiciuni ale lui Stalin.
În acea perioadă, Lavrenti Beria, descris de fiul său drept un personaj calculat, rațional și profund conștient de aberațiile sistemului, era principalul organizator al programului de fabricare a bombei atomice și apoi al celei cu hidrogen. Evident că amintirile lui Sergo Beria nu se bazează pe documente verificabile și că multe din afirmațiile sale pot fi puse sub semnul întrebării. Mi-e greu să cred, de pildă, că Beria avea curajul ca în discuții private cu fiul său, el însuși un comunist entuziast și admirator zelos al lui Stalin, să se exprime deschis în legătură cu natura sistemului. Se prea poate ca, după cum știm, cinicul Beria să fi făcut anumite remarci cu dublu înțeles, dar altminteri este de presupus că, cel puțin până la faza critică a atacului lui Stalin din 1952 împotriva colaboratorilor săi cândva atât de apropiați Molotov, Kaganovici, Voroșilov, Malenkov și chiar Beria, asemenea chestiuni nu erau discutate acasă. Oricum ar sta lucrurile, cartea lui Sergo Beria demonstrează că înființarea Cominformului, ruptura cu Iugoslavia și atacul împotriva lui Tito din iunie 1948 nu au fost sub nicio formă rezultatul inițiativei celui pe care Hrușciov și Malenkov îl vor descrie, după 1953, drept agent englez, trădător și inamic al cauzei socialismului.
