Cele două importante concluzii care se pare că le-a făcut opoziţia din greşelile comise în trecut: 1) puterea actuală şi partenerii ei (neoficiali) reprezintă o forţă mult mai puternică decât se credea până acum şi poate fi învinsă numai în condiţiile unui front comun şi cât mai larg al opoziţiei; 2) protestul, ca măsură democratică în stare să exercite presiuni asupra guvernării şi să genereze o anumită eficienţă, trebuie regândit.
Până nu demult, puterea reuşea relativ uşor să compromită orice tentativă a opoziţiei de a se uni. Era suficient ca puterea să arunce în spaţiul public două-trei acuzaţii că partidele de opoziţie „îşi trădează alegătorii, făcând coaliţii sau parteneriate cu oponenţii lor ideologici, geopolitici”, că imediat unii lideri de opoziţie făceau un pas înapoi şi astfel ideea frontului comun decădea. Sau, şi mai simplu, lovind într-un lider sau într-un partid de opoziţie, puterea reuşea să-i creeze o astfel de imagine că ceilalţi potenţiali participanţi la realizarea ideii frontului comun al opoziţiei, de teamă să nu fie şi ei asociaţi cu imaginea negativă a respectivului lider sau partid, imediat renunţau la ea. Ceea ce nu a luat însă în calcul puterea este că partidele de opoziţie păstrau o minimă distanţă şi dădeau dovadă de o minimă prudenţă cât timp mai aveau măcar ceva de pierdut.
Însă, în momentul în care aceste partide au fost strânse în ungher şi lăsate fără alternative, ele au trecut peste toate temerile şi, asumându-şi toate riscurile, au făcut pasul decisiv spre consolidare, spre unitate. Iar declanşatorul acestui proces l-a constituit intenţia PDM de a schimba sistemul electoral în unul uninominal. Astfel, unele partide de opoziţie au înţeles că şansele lor de a fi prezente în viitorul Parlament au scăzut considerabil, iar altele – că, chiar şi dacă ajung în Parlament, nu vor avea nici o şansă de a accede la putere. Aceasta a făcut cinci importante partide de opoziţie (PAS, PLDM, PDA, PCRM şi PN) să semneze un document comun, numit „Consens politic naţional” şi să anunţe acţiuni comune în vederea combaterii intenţiei PDM de a schimba sistemul electoral. Ulterior, lor li s-a alăturat şi al şaselea partid – „Casa Noastră – Moldova”.
Probabil, puterea nu se aştepta că partide cu viziuni politice şi geopolitice opuse vor reuşi să-şi dea mâna, dar, totuşi, acest lucru s-a întâmplat. Acum, PDM, înţelegând că vechile argumente (cele expuse mai sus) nu mai sunt suficiente pentru a semăna zâzanie şi a compromite ideea consolidării opoziţiei, trebuie să inventeze ceva nou. Ce anume, cred că vom vedea în cel mai scurt timp. Or, cu siguranţă, PDM nu va renunţa atât de uşor la intenţia sa privind modificarea sistemului electoral, căci aceasta ar pune în pericol viitorul său ca partid politic. Şi chiar dacă ar renunţa şi ar accepta un compromis oarecare (spre exemplu, propunerea Preşedintelui Dodon de a trece la sistemul electoral mixt), nu există nici o certitudine că aceasta va schimba atitudinea partidelor de opoziţie menţionate mai sus.
Pe lângă unitatea de care dă dovadă, opoziţia pare să abordeze cu mai multă maturitate şi protestul, ca formă de luptă împotriva puterii. Opoziţia e conştientă că în societate este un spirit protestatar semnificativ, dar la fel de conştientă pare să fie şi de faptul că un partid sau o alianţă de partide nu ar putea pune în valoare deplină acest spirit protestatar. De aceea, unii reprezentanţi ai partidelor de opoziţie vorbesc deja deschis despre necesitatea de „a regândi protestul” şi despre faptul că acesta poate da rezultatul scontat numai dacă va fi un protest al societăţii. Cum va fi regândit protestul de către opoziţie, dar şi cum va reacţiona guvernarea, cred că vom vedea în cel mai scurt timp. Ceea ce ştim cu siguranţă la acest moment este că opoziţia are o nouă strategie, iar aceasta obligă şi guvernarea să-şi schimbe strategia.
Jurnal.md
