Istoria familiei cu 13 copii. „Ei sunt bogăţia noastră”

La intrarea în satul Tabani, Briceni, situat la o distanţă de 234 km de Chişinău, găsim, vizavi de biserică, o casă cam veche, dar îngrijită, înconjurată de o grădină plină cu flori şi mici sculpturi. Printre flori se zbenguie doi copii, iar un băieţel de vreo patru ani leagănă scrânciobul din lemn, cu marginile rotunjite. Fetele mai mari stau cuminţi pe prispă, aranjându-şi cutele de la fuste, în timp ce vântul uşor de primăvară le împrăştie şuviţele de păr.

Am ajuns la casa familie Robu. Adela şi Anatolie Robu sunt căsătoriţi de aproape două decenii şi au 13 copii: opt băieţi şi cinci fete. Cel mai mare are 18 ani, iar cea mai mică – un an şi câteva luni. „Copiii sunt bucuria şi bogăţia noastră”, susţine Anatolie.

Bunica cu 73 de nepoţi şi 16 strănepoţi

„Marius, Andreea, Andrei, Denisa, Sorin, Jasmina, Doina, Tina, Robert, Ionuţ, Romică, Ghiţă, Rubin… Hai cu toţii la noi”, îi strigă Anatolie, atunci când intrăm pe poartă. „Aşa-i adun pe toţi”, ne explică Anatolie, un bărbat înalt, uscăţiv, cu un zâmbet larg. Membrii familiei ne privesc timid. „Mereu trebuie să fii optimist, vesel şi să gândeşti că vei reuşi. La ce bun să te plângi şi să nu faci nimic?”, se întreabă bărbatul.

Anatolie şi Adela Robu sunt din familii cu mulţi copii. „Suntem opt fraţi, doar unul nu are copii, restul au cel puţin trei. Un frate are 14 copii, altul – 12… Bunica Daria, care trăieşte în casa de alături, are 73 de nepoţi şi 16 strănepoţi. Aşa că ea nu rămâne niciodată singură”, zâmbeşte Anatolie Robu, atunci când vede cum portiţa care uneşte cele două curţi se deschide cu un scârţâit morocănos şi o bătrână îmbrăcată într-o rochie verde se îndreaptă spre noi cu paşi mici, dar grăbiţi. „Nu ştiu dacă are cineva în Moldova atâţia nepoţi câţi am eu. E vesel cu ei. Când nu-s acasă, parcă nu-i nimeni în sat, dar când vin, este ca atunci când se întorc rândunelele la cuib – e o mare bucurie”, râde fericită bătrâna.

Femeia a rămas văduvă în urmă cu 16 ani, când soţul ei a fost răpus de cancer. „Atunci îmi era trist şi îmi era frică să rămân singură, dar acum, când văd câţi nepoţi am, nu mă tem de nimic”, spune femeia, în timp ce curăţă palmele pline de firimituri ale mezinei. „Copiii sunt deprinşi unii de alţii. Dacă unul vine la mine, peste câteva secunde se aude portiţa şi văd cum, unul după altul, vin şi ceilalţi. Unde se duce unul, acolo se duc toţi”, râde bunica. „La mămunea (bunica, n.r.) găseşti mereu ceva dulce şi bun”, recunosc copiii, făcând schimb de priviri vesele.

„Da, familia noastră este foarte mare, dacă vin toţi fraţii cu copiii lor, nu mai încăpem în ogradă”, explică Anatolie.

„Dacă ai mulţi copii, nu te plânge că-ţi este greu”

Anatolie este sudor şi constructor. În fiecare zi, urcă în maşină şi pleacă la Briceni, să mai construiască vreo casă sau să repare ceva. „Muncesc acolo unde este de lucru. Nu am un lucru stabil, dar noroc de animalele pe care le creştem şi de pământul pe care îl lucrăm. Aşa reuşim să avem tot ce trebuie pentru trai. Dacă ar fi să mergem la market, un cărucior de produse nu ne-ar ajunge pentru mult timp”, estimează capul familiei. Întrebaţi cât de multă mâncare se consumă lunar sau ce cumpără de la magazin, membrii familiei s-au pus pe gânduri. „Ştiţi, nu am stat niciodată să calculăm câtă făină, câţi cartofi şi câtă carne am mâncat timp de o săptămână… Avem patru viţei, două vaci şi doi porci – suntem asiguraţi tot anul cu lactate şi carne. Grâul îl cumpărăm şi îl măcinăm la moară, iar cartofii îi creştem singuri. Fac două tăvi de pâine şi ne ajunge pentru vreo două zile, dacă nu – mai fac măligă sau macaroane… La magazin cumpărăm mai mult dulciuri”, ne spune Adela, recunoscând că şi ea adoră dulciurile.

Dacă îi mai rămâne timp, atunci când copiii dorm, Adela face acasă mături. „Aşa mai câştigăm nişte bani”, zice ea. De asemenea, familia mai primeşte şi un ajutor social pentru copii. Totuşi, uneori, acest ajutor bănesc este redus, atunci când cei responsabili văd că ei au în gospodărie vaci şi porci.

Membrii familiei lucrează timp de mai mulţi ani la construirea unei case noi, alături de cea veche. „Casa în care trăim acum era a unchiului meu, care nu avea copii, dar care ţinea la noi şi ne-a dăruit-o. Acolo sunt trei camere, în care încăpem cu toţii. Nu ne înghesuim: cei mici dorm câte trei pe un pat, cei mai mari – câte doi. Avem şi un cuptoraş cu două etaje. Încăpem cu toţii, nu dormim înghesuiţi, dar construim casa cealaltă ca să avem mai mult spaţiu pentru copii, când vor creşte mai mari. Construim singuri, din ce putem, cu paşi mici, dar siguri”, ne povesteşte Anatolie, arătându-ne lucrările pe care le-a făcut împreună cu băieţii săi. „Dacă ai copii, nu trebuie să te plângi că sunt mulţi şi îţi este greu să-i creşti, şi să tot spui: Of, of, oare cine mă poate ajuta? Dar nimeni nu trebuie să-ţi dea nimic. Dacă ai copii, trebuie să ştii cum să-i creşti, cum să-i înveţi, ce lucru să le dai să facă după posibilităţile şi vârsta lor. Copilul trebuie să fie învăţat şi cu greul, şi cu binele. Ca atunci când va creşte mare să fie om respectuos şi responsabil. Să fie om în societate”, opinează tatăl.

„Gătim în ceaune de 12 litri”

Ziua în familia Robu începe la ora 7:00, când soarele se strecoară printre draperii şi încălzeşte feţele îmbujorate ale celor mici. „Dimineaţa începe cu „Bună ziua”. Ne trezim pe la 7:00, pentru că şcoala este aproape de noi, peste drum. Bem ceai şi mâncăm câte ceva. Apoi copiii pleacă la şcoală, iar eu mai fac câte ceva prin gospodărie, înainte să merg la serviciu. În timpul verii, când cu toţii sunt în vacanţă, ne ducem pe câmp şi îngrijim pământurile noastre. Mama are un post de muncă stabil: stă mai mult acasă şi îngrijeşte de cei mai mici”, povesteşte Anatolie.

„Nu-i ducem la grădiniţă, pentru că e mai uşor să stau cu ei toţi acasă. Aici au grădiniţa lor, au unde se juca, au cu cine se juca”, ne spune Adela. „Când mă satur să stau acasă, mă duc pe deal la prăşit sau mai fac nişte mături”, adaugă ea în timp ce încearcă să aranjeze fesul albastru căzut pe ochii lui Sorin, penultimul copil din familie. „Toţi copiii sunt liniştiţi, doar ultimii doi sunt mai neastâmpăraţi”, râde bărbatul, care urmăreşte cum băieţelul se desprinde din braţele mamei şi fuge repede prin grădină.

Adela face mâncare de trei ori pe zi. Cu toate acestea, ea zice că nu oboseşte. „Uneori mă mai ajută fiicele să gătesc. Stau la bucătărie doar câteva ore, dimineaţa, la amiază şi seara. Ceaunele în care facem mâncare nu sunt foarte mari – poate de 10-12 litri”, spune zâmbind Adela.

„Avem o masă mare şi ne place să mâncăm împreună. Copiii nu vor să mănânce până nu mă aşez şi eu. Deşi le spun că voi mânca mai târziu, pentru că mai am de lucru prin gospodărie, totuşi ei mă aşteaptă”, ne spune măgulit bărbatul.

„Zorro ştie cu cine să se aibă de bine”

Membrii familiei susţin că adoră călătoriile. „Încercăm să ieşim cât de des posibil din sat, împreună cu toată familia. Acum câţiva ani, până la anexarea Crimeii, am fost acolo timp de o săptămână. Ne urcam cu toţii în microbuzul nostru mic şi porneam. Acum sunt mai mari, mai mulţi şi este puţin mai greu, dar tot călătorim prin locurile frumoase ale Moldovei”, ne povesteşte cu entuziasm tatăl.

În această iarnă, ei voiau să meargă în Carpaţi, însă au renunţat la idee la insistenţa bunicii. „Le-am făcut copiilor şi paşapoarte biometrice, dar mămunea (bunica, n.r.), dacă este mai bătrână, îi este frică de orice, mai ales când vede la ştiri că ba unul s-a lovit de ceva, ba altul. Ne spunea: Offff, poate nu vă duceţi? Cine ştie ce aţi putea păţi prin munţii ceia… Ne-am gândit şi am decis să mergem în munţi la anul”, spune Anatolie, în timp ce urmărim cum iese din casă un motan fără coadă. „Un şobolan i-a muşcat coada. Era cât pe ce să moară. Aşa că am fost nevoiţi să-i facem o mică operaţie, ca să-l salvăm”, îşi amintesc cei mici. „Zorro (motanul, n.r.) ştie cu cine să se aibă de bine. Stă mai mult pe lângă micuţi, pentru că este sigur că vor scăpa pe jos câte ceva gustos”, glumeşte Anatolie.

„Apare soarele şi ei ies afară ca fluturii”

Cei mici aleargă pe o cărăruşă ce desparte grădina îngrijită, inundată de flori de primăvară. „Nu-mi plac florile rupte, de aceea, de fiecare dată când am ocazia, îi aduc soţiei câte un ghiveci de flori, ca să le sădească şi să ne bucurăm de ele mai mult timp”, recunoaşte Anatolie. În acelaşi timp, Adela spune că nu-i place sărbătoarea de 8 Martie. Motiv pentru care acea zi nu se deosebeşte prin nimic de celelalte 364 de zile ale anului. „Nu-mi place această sărbătoare pentru că este ca un spectacol. Le spun la ai mei: mai bine iubiţi-mă şi respectaţi-mă tot anul, decât o singură zi”, explică Adela.

Lebedele, scrânciobul, ciupercuţele, palmierii din plastic, anvelope şi beton – toate sunt creaţiile băieţilor mai mari. „Încearcă singuri să facă câte ceva. Le place lucrul manual. Îmi spun doar de ce instrumente au nevoie şi eu le cumpăr. Şi gemenii sunt talentaţi: unul cântă la acordeon, iar altul pictează. Face singur şi ramele. Îmi spune: tăticu’, de ce să mai cheltuim bani pentru asta? Mi le fac eu, pentru că am văzut pe internet cum se face”, povesteşte cu mândrie bărbatul.

În casa familiei Robu nu vei găsi nici calculator, nici televizor. „Folosesc calculatorul unchiului lor, care trăieşte alături. Nu le punem internet, pentru că ar fi un rând mare şi ceartă pentru el. Dar să ştiţi că nu ne plictisim. Apare soarele şi ei ies afară ca fluturii, iar serile nu sunt niciodată plictisitoare. Care citeşte, care scrie, care cântă, care desenează, care sare în sus, care nu vrea să doarmă până seara târziu. Stingem lumina şi tot îi auzim cum râd”, relatează Adela.

„Se pierd tinerii peste hotare”

Părinţii spun cu drag că copiii sunt bogăţia lor. „Cu copiii trebuie să vorbeşti, să ştii să-i asculţi şi să înţelegi de ce au nevoie. Copiii nu se bat, copiii se educă. Ei ştiu că dacă le spun că nu se poate să facă ceva, înseamnă că e spre binele lor, ca să nu se rănească. Le explic şi ei nu fac asta”, spune Anatolie.

„I-am învăţat să fie oameni şi să nu rănească pe nimeni nici prin vorbă, nici prin faptă. Tatăl lor nu a fost meşter, dar ei toţi lucrează. Copilului, când îi dai o poruncă, dar lui nu-i place, nu ai făcut nimic cu el. Nu poţi să forţezi pe cineva să facă bine ceea ce nu-i place. Trebuie să-şi aleagă ei singuri profesia. Tare vreau să rămână în satul lor, că mă doare sufletul când văd cum pleacă tinerii de acasă, departe de familie şi se pierd peste hotare”, susţine bunica Daria.

„De dus, toţi vor să se ducă peste hotare, fiindcă se gândesc că dacă merg încolo vor strânge banii cu grebla, dar nu este totul atât de uşor. Şi eu am fost peste hotare, pe la începutul anului ’90, dar am zis că nu mai merg nicăieri atunci când s-au născut primii copii şi soţiei îi era mai greu. Am zis atunci: hai să căutăm de lucru în Moldova. Va fi mai greu, dar mai bine”, adaugă Anatolie, fiind mereu cu ochii pe cei mici, care fug prin grădină sau se dau în scrânciob.

Cu toate acestea, Ghiţă (copilul cel mai mare, n.r.) spune că vrea să plece peste hotare ca să câştige bani. „Vreau să lucrez puţin peste hotare, dar nu vreau să plec pentru totdeauna din sat. Îmi place aici”, recunoaşte Ghiţă. Acum însă, el vrea să meargă la şcoala profesională din Briceni, ca să înveţe de sudor. „Această meserie este căutată şi mai reuşeşti să câştigi câte un ban pentru viaţă”, spune băiatul.

Adela Robu a primit „Ordinul de Onoare” de la şeful statului, la sfârşitul lunii decembrie 2016. „Este prima dată când am fost luaţi în seamă. Am primit nişte bani şi zic mulţumesc, pentru că nimeni nu este dator să ne dea ceva, dar dacă ne dă, atunci îi spui mulţumesc. Nu-mi place politica şi nu am nicio treabă cu ea”, ne povesteşte Anatolie despre experienţa familiei sale la Preşedinţie.