În memoriile sale, Arthur Koestler pomenea o glumă auzită cândva pe coridoarele Cominternului: cele trei stadii ale evoluției istorice a umanității au fost matriarhatul, patriarhatul și, în fine, secretariatul. Dincolo de orice ironie, se poate spune că sistemele comuniste, ultracentralizate și rigid autoritare, au funcționat pe baza supremației aparatului de partid. Liderul absolut, un Stalin, un Rákosi sau un Gheorghiu-Dej, simboliza interesele și aspirațiile acestei caste privilegiate. Secretariatul CC și, mai presus de toate, secretarul general (uneori numit prim-secretar) reprezentau adevărata culme a puterii. Era vorba de o putere monopolistă, de nimeni și nimic îngrădită, exercitată în chip discreționar de către birocrația leninistă. Ideologia era firește camuflajul, legitimarea simbolică a acestei structuri de putere sectară, întemeiată pe secret, intrigă, pe alianțe care se fac și se desfac înainte de toate în funcție de interesele liderului absolut.
Cartea de memorii 13 ani în anticamera lui Dej a fostului șef de cabinet Paul Sfetcu (1926—1994), altfel spus secretarul personal al lui Gheorghiu-Dej, este un document revelator pentru natura puterii în România sovietizată. Studiul introductiv și notele Laviniei Betea sunt în genere pertinente și oferă elemente utile pentru înțelegerea mecanismelor și actorilor stalinismului românesc. Aș îndrăzni să sugerez anumite retușări ale notelor, în special în ceea ce privește unele figuri ale ilegalității și chiar ale perioadei descrise de Sfetcu; mă refer la biografiile unor Drăghici, Ana Toma, Moghioroș, Gheorghe Vidrașcu. Tot astfel, trebuie amintit că Leontin Sălăjan nu a luptat în Spania, ci s-a aflat, în toată perioada războiului, în România.
În ansamblu, repet, este vorba de o contribuție semnificativă la adâncirea cunoașterii unei mafii politice care a guvernat România timp de patru decenii. O mafie pentru care propriile interese au fost întotdeauna infinit mai importante ca interesul național. A crede, precum Paul Sfetcu, că în martie 1965 România era un stat independent din punct de vedere economic și politic înseamnă să nu ai măcar o elementară noțiune despre ideea de suveranitate a poporului și să confunzi o colonie penitenciară cu o republică democratică.
Apărută inițial la Editura Fundației Culturale Române în anul 2000 (ediția a doua la Curtea Veche, în 2008), deci la 35 de ani de la încetarea din viață a subiectului său, cartea lui Paul Sfetcu încearcă nu atât o reabilitare globală a lui Dej, cât mai degrabă un portret cât mai apropiat de personalitatea dictatorului, așa cum era el văzut de către un om devotat necondiționat. Cum era de așteptat, idealizarea nu lipsește. Sfetcu preia cel mai adesea fără vreo rezervă critică mărturisirile lui Dej despre diverse episoade din clandestinitate sau despre luptele intestine din Biroul Politic în anii ’50 (relația Dej—Ana Pauker așa cum apare în amintirile lui Sfetcu, ar merita o discuție aparte). Mai mult, autorul, admirator entuziast al șefului său, vede în tratamentul aplicat de Ceaușescu după 1965 memoriei predecesorului un motiv de profundă mâhnire și frustrare. Chiar în ceea ce privește cazul Pătrășcanu, Sfetcu nu propune altceva decât o recitare a obsesiilor lui Dej, fără a recunoaște că în această privință nu poate exista niciun dubiu privind implicarea directă a primului secretar al CC al PMR în lichidarea celui pe care îl percepea, și nu fără motiv, drept un redutabil adversar și potențial exponent al unei linii alternative de orientare a partidului.
Pentru cititorul relativ avizat, cartea lui Sfetcu este o mină de informații inedite: înainte de toate, apare clar că Dej a fost extrem de traumatizat de revelațiile Raportului Secret al lui Hrușciov la Congresul al XX-lea al PCUS. Ruptura dintre Dej și vechiul său amic Iosif Chișinevschi a fost tocmai rezultatul efortului acestuia din urmă (în asociație cu Miron Constantinescu) de a porni o relativă destalinizare în PMR. Firește, nu era vorba de transfigurarea celor doi (Chișinevschi și Constantinescu) în liberali nonconformiști, ci de faptul că în 1956, cel puțin până la dramaticele evenimente din Polonia și Ungaria, semnalele moscovite erau de natură să sugereze o linie mult mai puțin represivă ca aceea susținută de Dej și apropiații săi, între care Alexandru Drăghici, Petre Borilă, Alexandru Moghioroș și, până la un punct, Nicolae Ceaușescu. Aș menționa și faptul că nu trebuie exagerată nicidecum distincția dintre grupul moscovit (cominternist) și cel recrutat din ceea ce am numit în studiile mele pe tema comunismului românesc „centrul de închisori”. Tensiunile erau mai degrabă subiective, motivate de memorii și afinități diferite, nu de strategii conflictuale. „Fanarioții” despre care scrie Sfetcu nu acționau ca exponenți ai grupului în care se născuseră, ci ca militanți devotați ai cauzei pe care o reprezenta Dej.
Aș aminti și incitantele relatări ale lui Sfetcu privindu-i pe unii dintre apropiații camarazi ai lui Dej. Maurer apare așa cum îl știam din atâtea interviuri și amintiri: cinic, superficial, pseudoseniorial și în fond lipsit de calitatea esențială a omului politic, și anume responsabilitatea. Chivu Stoica—orgolios, mediocru, ingrat, un marginal pe care numai o istorie aberantă l-a putut propulsa în vârful piramidei.
În fine, îl regăsim pe Ceaușescu, mai puțin obedient față de Dej decât ni-l imaginam, capricios, coleric, viclean, invidios și meschin. Este de reținut că Paul Sfetcu confirmă faptul că Ceaușescu a fost singurul membru al Biroului Politic care s-a opus amnistiei din vara anului 1964. În ansamblu, elita comunistă românească, așa cum ne-o prezintă Sfetcu, șochează prin lipsa dimensiunii intelectuale și absența oricărei fibre morale. În comparație cu alte partide leniniste din Europa de Est, observăm că PMR sub Dej a împiedicat orice expresie de gândire deschisă, reformatoare, fie și în parametrii modești ai hrușciovismului. Naționalismul deșănțat al epocii lui Ceaușescu își găsește în fond rădăcinile în refuzul obstinat al lui Gheorghiu-Dej de a admite că în această țară comunismul a reprezentat de la început domnia disprețului față de lege și drepturile umane.
