Ce nu cunosc animalele despre viaţa oamenilor

O seară la teatru îţi poate aduce o grămadă de emoţii, gânduri, te poate pune în faţa a sute de întrebări, îţi poate deschide paranteze şi paranteze… Duminică seara, la Teatrul „Eugene Ionesco” am înţeles, în sfârşit, ce nu cunosc animalele despre viaţa oamenilor, despre oameni în general. „O istorie foarte simplă” nu e deloc simplă, pentru că, în alte circumstanţe, nu-i veţi mai auzi vorbind între ei pe unii dintre eroii principali ai spectacolului: scroafa, văcuţa, calul sau căţelul. Nu veţi mai cunoaşte aroganţa unui cocoş îngâmfat, despre care cei din ţarc cred că el ar şti totul în viaţa asta, pentru că ascultă radioul. Dar, cel mai important, nu am putea afla ce cred ăştia din urmă despre noi, oamenii.

Într-o singură seară am înţeles că niciunuia dintre noi nu i-ar strica să audă ce cred despre el, despre noi, cei din lumea necuvântătoarelor. Apropo, cum, de când, de ce oamenii se consideră cei mai înţelepţi, cei mai competenţi, cei mai puternici de pe pământ? Pentru că ştiu rostul banilor, despre care habar nu au necuvântătoarele? Pentru că ştiu sensul cuvântului avort, omorându-i pe cei nenăscuţi încă, în timp ce ele, necuvântătoarele, habar nu au că aşa ceva ar fi posibil? Pentru că ştiu a-şi umple casele de lucruri inutile, pe când alţii nu au o fărâmă de pâine pe masă? Pentru că vorbesc despre democraţie de parcă aceasta le-ar permite oricând să trimită orice viaţă la eşafod?

Înţelepte prin naivitatea lor, animalele din „O istorie foarte simplă”, de Maria Lado, în regia lui Petru Vutcărău, montată, de altfel, în peste 70 de teatre din lume, ne dau o lecţie de omenie, deşi nu sunt şi nici nu pretind să se considere oameni.

Sala plină de tineri a perceput spectacolul aşa după cum ar fi trebuit să o facă. Au sesizat umorul, s-au îngrijorat de momentele mai tragice, plecând de la teatru încărcaţi de convingerea că, deseori, lucrurile din viaţa asta par simple doar la prima vedere, în realitate, însă, banii, omuciderea, hapsânia, aroganţa, nesimţirea sunt nişte tragedii născute şi perpetuate de oameni.

Ce ar trebui să se întâmple ca un spectacol atât de elegant să poată într-adevăr schimba realităţi? La asta, probabil, se gândesc mereu cei care realizează astfel de spectacole, cei care scriu cărţi sau piese de teatru. La asta ne gândim şi noi, jurnaliştii, în speranţa că orice cuvânt scris şi publicat ar putea avea un impact, fie şi mai puţin însemnat, asupra realităţilor pe care am vrea să le schimbăm.

Din păcate, cel mai des se întâmplă altfel… Exact ca în vorba ceea: câinii latră, iar caravana merge înainte. De ce spun asta? Pentru că exact atunci când Zorika (văcuţa), Surioara (calul), Purcica şi Napoleon (căţelul) vorbeau despre defectele incurabile ale oamenilor, în afara sălii de spectacol, oamenii îşi trăiau viaţa aşa după cum li-i deprinderea şi feleşagul.

Bunăoară, administraţia Cimitirului Central a decis să distrugă mormintele vechi, făcând astfel loc altor morţi. Dacă morţii de altă-dată nu mai au pe nimeni în viaţă, atunci să nu mai aibă nici morminte. Şi asta nu e singura decizie „omenească” luată de oameni.

Tot în acea zi, oamenii au forţat alţi oameni să stea în rânduri interminabile la punctul de trecere a frontierei Leuşeni-Albiţa, pe sensul de ieşire din R. Moldova. Potrivit celor care au înfruntat rândul, timpul de aşteptare în vamă a depăşit 3-4 ore. Timp pierdut a fost semnalat şi la alte puncte de trecere a frontierei, la ieşire din R. Moldova.

În aceeaşi noapte, în care Zorika (văcuţa), Surioara (calul), Purcica şi Napoleon (căţelul) erau nedumeriţi de năravurile stupide ale oamenilor, poliţiştii au reţinut 44 de şoferi circulând la volan în stare de ebrietate (fiecare dintre aceştia ar fi putut omorî cel puţin câte un pieton). Alţi 248 de şoferi au fost depistaţi circulând cu viteză excesivă (în realitate au fost şi mai mulţi).

Animalele nu cunosc totul despre oameni… Şi de ce ar trebui să ştie, dacă multe, din cele măsluite de oameni, sunt mai degradate decât în viaţa lor, a necuvântătoarelor?