Preşedintele turc Recep Erdogan a inflamat spiritele în Europa, în ultimele săptămâni, în urma unor tensiuni diplomatice – atât cu Olanda, precum şi cu Germania. Şi totul pentru că îşi doreşte şi mai multă putere în ţara sa.
The Guardian scrie, într-un amplu articol, despre demersurile necruţătoare ale liderului de la Ankara de a-şi extinde puterile.
De acţiunile sale răzbunătoare nu au scăpat nici diplomaţii olandezi, cărora li s-a interzis să mai aterizeze în Turcia, şi nici măcar celebrele vaci olandeze Holstein, fiind expulzate 40 de astfel de specimene.
Dacă substratul nu ar fi atât de serios, expulzarea bovinelor ar fi de-a dreptul amuzantă. Însă Erdogan este în plină campanie pentru referendumul din 16 aprilie, privind extinderea puterilor prezidenţiale, ducând propaganda până la uşa Europei Occidentale, unde locuiesc 4 milioane de turci.
Iar acest lucru nu mai este de râs, provocând o reală criză în relaţiile Turcia – Europa, care ameninţau deja de ani întregi să erupă.
Olanda şi Austria au reacţionat, interzicând mitingurile pro Erdogan, ceea ce l-a înfuriat pe liderul turc. Ulterior, la fel a reacţionat şi Germania, ministrul german de Externe, Sigmar Gabriel, subliniind că nu va tolera campanii pentru referendum.
Erdogan a acuzat atât Olanda, cât şi Germania de nazism.
După ce autorităţile din mai multe oraşe germane au anulat mitinguri de campanie ale politicienilor turci pro Erdogan, Erdogan a acuzat Germania de „practici naziste”, duminică adresând această invectivă direct Angelei Merkel.
Apoi, liderul de la Ankara a vorbit despre „rămăşiţe ale nazismului” şi referitor la Olanda, ca urmare a deciziei Guvernului din această ţară de a interzice ministrului turc de Externe, Mevlut Cavusoglu, să aterizeze la Rotterdam, după ce un miting la care era programat să apară oficialul a fost anulat.
Citeşte şi: Erdogan califică Olanda drept o „republică bananieră” care „va plăti”
În aceste tensiuni au fost prinse şi Austria, Danemarca şi Elveţia, care au la rândul lor populaţii însemnate turce.
Erdogan şi chestiunea kurdă
Această confruntare nu ar trebui însă să ia pe nimeni prin surprindere, pentru că fierbe la foc mic încă de după alegerile din 2015, când partidul de guvernământ al lui Erdogan, AKP, a pierdut neaşteptat majoritatea parlamentară. Partidul kurd a reuşit atunci să obţină pentru prima oară locuri în Parlament, rezultat salutat cu entuziasm de ţările UE.
În replica, Erdogan a început o represiune îndreptată împotriva adversarilor din politică şi presă, renunţând deliberat la armistiţiul din 2013 cu separatiştii kurzi ai PKK, iar The Guardian scrie că liderul turc perpetuează violenţele din zona kurdă din sud-estul ţării pentru a-şi spori afirmaţiile că doar el şi AKP pot salva Turcia de „terorişti” şi de alţi conspiratori străini.
Erdogan, toate tunurile pe Europa: Nu avem nevoie de voi!
Apoi, tentativa de lovitură de stat de anul trecut, provocată de comportamentul lui Erdogan, precum şi o serie de atacuri teroriste cu bombă au accelerat acest proces de polarizare internă, într-o ţară unde sondajele sugerează o divizare de aproape 50-50 la sută pentru şi împotriva preşedintelui.
După aceste evenimente, Erdogan a criticat Europa că este prea lentă în a-l susţine şi prea rapidă în a critica represaliile de după lovitura de stat.
Erdogan a persistat cu tactica sa divizivă precum cea a lui Trump – „cu noi sau împotriva noastră” – în această perioadă dinainte de referendum, denunţând partidul kurzilor şi alţi opozanţi drept susţinători ai teroriştilor, arestându-le liderii şi mii de alţi funcţionari civili, jurnalişti, academicieni sau poliţişti.
Tacticile lui Erdogan sunt simple, iar revendicările sale aproape dictatoriale se bazează pe faptul că el – şi doar el – este salvatorul Turciei. Din anul 2003, când a devenit pentru prima oară prim-ministru, naţionalismul său neo-liberal a devenit tot mai extremist, iar odată cu încheierea mandatului lui Barack Obama, Europa şi UE au devenit calul său de bătaie preferat.
Apoi, a luat la ţintă „Europa creştină”, recent, în campania pentru referendum, condamnând decizia CEDO de a permite companiilor să interzică purtarea de către angajaţi a „simbolurilor religioase vizibile”, precum eşarfele pe cap. „Unde este libertatea religiei?”, a întrebat Erdogan. „O spun clar: Europa se îndreaptă către zilele chiar dinainte de începutul celui de-Al Doilea Război Mondial”, a adăugat liderul turc.
Mai departe, după alegerile parlamentare din Olanda, câştigate de partidul premierului Mark Rutte, Erdogan l-a ironizat pe acesta: „O, Rutte! Poate că ai fost primul în alegeri, însă ai pierdut un prieten ca Turcia. Renunţă. Ai pierdut”.
Un alt subiect al tensiunilor sale cu statele europene îl reprezintă aderarea la UE. Erdogan s-a plâns în mod repetat că aderarea Turciei la UE a fost, de fapt, blocată umilitor de Franţa şi de Germania în urmă cu un deceniu, iar liderul turc spune că Turcia oricum nu are nevoie de UE. În plus, este înfuriat că turcilor nu li s-au ridicat vizele de călătorie în Europa, în ciuda promisiunilor făcute în urma unui acord cu Merkel, în anul 2015, privind stoparea valurilor de refugiaţi sirieni.
Cum se poziţionează Europa
De partea cealaltă, confruntându-se cu propriile probleme, temeri şi ameninţări interne, Comisia Europeană şi principalele state membre UE nu sunt în pole-position pentru a rezista provocărilor reprezentate de un opozant dur şi fără scrupule precum Erdogan.
Ani în şir, europenii au crezut că Turcia – o ţară în curs de dezvoltare şi un stat membru NATO – are nevoie de UE mai mult decât invers.
Acum, însă, Turcia are o creştere rapidă – atât economic, cât şi demografic, iar secularismul este în scădere. În termeni strategici, Erdogan este mai apropiat de Vladimir Putin decât este de Angela Merkel sau de Donald Trump. De altfel, în Siria, Erdogan este aliat cu ruşii şi cu iranienii.
Însă liderii europeni au puţine opţiuni în ce priveşte represaliile faţă de Turcia, în ciuda faptului că nu sunt de acord cu comportamentul lui Erdogan – asta pentru că au nevoie ca această ţară să oprească fluxul de imigranţi şi să îi ajute în lupta împotriva terorismului.
Iar, după votul din 16 aprilie, Erdogan ar putea să aibă puteri totale – turcii vor fi întrebaţi dacă sunt de acord să schimbe un sistem parlamentar cu unul prezidenţial executiv. Astfel, nu doar că liderul turc ar urma să primească şi mai multe puteri, ci şi să rămână în fruntea statului până în anul 2029, putând să numească miniştri, să aleagă majoritatea judecătorilor cu funcţii înalte şi să adopte anumite legi, prin ordonanţe.