Aci le stă mintea locului. Gândire proprie! Dar n-au avut-o niciodată.
Făcându-şi prin Piza, Belgia şi Elveţia doctoratele în drept în câte 10-15 luni sau poate chiar în tot atâtea săptămâni, tăind câinilor frunză prin Paris, unde câteva săptămâni înaintea examenelor se pun sub repetitori să-nveţe pe de rost răspunsurile la întrebări certe, precum se învaţă căţeii la aportare, şi câştigând titluri fără vreo muncă a inteligenţei, fără ca vreodată să fi învăţat a judeca, a gândi, a cerceta, ne vin cu droaia şi aspiră toţi de a deveni miniştri, membri la Curţi, academicieni etc., încât nu ştim ce să admirăm mai mult, ignoranţa sau tupeul lor.
Un ciudat mod de mişcare în societate se observă de mai mult timp încoace. Tocmai băieţii cei mai blegi şi mai târzii la minte, care se strecură sau nu se strecură cu chiu cu vai prin şcolile secundare, au norocul de a pleca în străinătate, de unde se întorc ca viţelul din fabulă, adică mai blegi – dar cu titluri şi cu aspiraţiuni nemărginite. Cea dintâi aspiraţiune a acestor tineri plini de speranţă este o zestre de 10-20000 de galbeni; a doua, deputăţia; a treia, funcţiunile înalte ale statului şi, în fine, fotoliul ministerial. Astfel vedem oameni care n-au nici atâta judecată proprie câtu-i negru sub unghie, grămădindu-se în Corpurile legiuitoare, în justiţie, la universităţi. O cultură câştigată prin cafenelele Parisului dă tinerilor români dreptul de a aspira oricât de sus. Fiindcă însă pe calea regulată a unui stat bine organizat lucrul n-ar fi cu putinţă, întrebuinţează alte mijloace, se fac ciraci politici ai cutărei sau cutărei persoane, câştigă o importanţă nemeritată de oameni de partid şi deodată numai ce vezi răsărind cutare ori cutare reputaţie uzurpată, pe care organele găştii o laudă şi o ridică în ceruri, iar cititorii cred, reputaţia se întemeiază, până ce la urma urmelor avem leit-poleit înainte-ne pe candidatul la minister. Cazuri s-ar putea cita o mulţime, ba chiar ar fi practic de a se face o statistică, a putrejunii sociale, atât de numeroase şi instructive sunt ele.
Pentru România cel întâi şi cel mai mare bine ar fi o curăţire a universităţilor noastre de semidocţii și simpli postulanţi care îi ocupă catedrele şi introducerea unui alt mod de numire la ele, bazat pe incontestabile cunoştinţe, dovedite prin scrieri însemnate şi printr-un trecut ştiinţific însemnat, nu numai pe titluri academice care dovedesc foarte puţin şi în multe cazuri nimic chiar. Apoi ar trebui ca de la o epocă fixată să nu se mai admită în funcţiuni publice cei care studiază în străinătate.
Nicăieri în lume nu se întâmplă aceasta. În Germania şi Austria nu s-ar primi nimeni în vreo funcţiune a statului dacă a studiat în Franţa şi viceversa. Dar această chestiune e de cea mai mare greutate; ea este izvorul reputaţiilor uzurpate, a meritelor imaginare, şi cultura în
străinătate va fi încă multă vreme rana cea mai adâncă a acestei ţări. Ea ne face să nu ne cunoaştem ţara, să judecăm toate după calupuri străine, admiţând pe acestea ca pe nişte valori absolute, ca pe nişte adevăruri nerăsturnabile, pe când ele nu sunt decât cristalizaţiunea unor stări de lucruri care n-au nici o asemănare cu ale noastre. Îşi poate imagina cineva că oricare din această generaţie de avocaţi şi intriganţi de meserie va înţelege cu atât mai puţin starea Dobrogei cu cât n-au fost capabili de-a înţelege starea propriei lor ţări, în care s-au născut şi a cărei limbă de bine de rău o vorbesc. Tot aceşti oameni vor trece în Dobrogea spre a o civiliza. Oricine îşi poate închipui în ce fel va ieşi această civilizare. Lefuri mari, trândăvie absolută, înfumurare şi aroganţă faţă cu muncitoarele elemente din acea ţară, ruinarea cât mai curândă a ei
prin invenţiunea copioasă de dări către stat, judeţene, comunale etc., etc.
Noi din parte-ne am făcut oarecare propuneri pozitive şi, deşi ştim că nu vom fi ascultaţi, le repetăm din nou.
Şcolile primare ar trebui să fie confesionale, în care însă se poate învăţa în mod obligatoriu şi limba statului, dacă se va crede de cuviinţă. Mijloacele pentru întreţinerea acestor şcoli ar trebui să le dea averile bisericeşti, fie creştine, fie momentane, constituite în fonduri religionare şi administrate de chiar membri-clerici și mireni ai comunităţii religioase. Limba maternă a copiilor să fie neapărat limba de propunere în şcoală. Căsătoria fiind pentru toate elementele din Dobrogea o afacere religioasă, și nu juridică, cauzele matrimoniale trebuie judecate de către forurile de care s-au judecat și până acuma. Organizarea administraţiei comunale să se lase aşa cum era înaintea războiului.
Să nu se impună nici o dare peste cele care existau înaintea războiului.
Tratând Dobrogea cu aceeaşi lipsă de respect a trecutului ei precum am tratat patria noastră proprie de douăzeci şi mai bine de ani încoace vom face populaţiile să regrete trecutul și să ne urască. Numai completând sau dând ocazie de a se completa formele deja existente ale vieţii publice îi vom face pe oameni să se simtă tot în patria lor veche, să se simtă la ei acasă, iar nu sub o dominaţiune străină.
Mihai Eminescu
21 octombrie 1878
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
