Dacă Uniunea Europeană ar fi o mașină, atunci mașina ar îmbătrîni în parcare. Un vehicul care se deplasează are o viteză oarecare, mai mare sau mai mică. Un vehicul condus cu două viteze nu se poate mișca decît dacă se împarte și devine două vehicule. E ușor ridicol, dar asemenea discuții sînt luate în serios și acoperă dezbateri cu pretenții în mediile politice europene și în lungi analize de specialitate.
În fond, lucrurile sînt simple și doar nevoia de camuflaj teoretic le complică fără rost: Europa cu două viteze înseamnă nu una ci două Europe. Una pentru statele de soi, alta pentru statele incapabile. Iar asta înseamnă, mai departe, că statele lăsate în urmă nu mai sînt egalele statelor din grupul conducător. Evident, grupul codașelor e compus, în principal din statele est-europene. Iar statele est-europene se tem că, odată trecute pe planul doi, vor deveni vulnerabile. Declarate de mîna a doua și plasate în afara sferei de interes a primei Europe, statele est-europene se tem de creșterea influenței rusești, mai ales de o anume influență rusească acceptată tacit și în Vest.
Toate aceste temeri au fost provocate de luări de poziție oficiale înșirate pe parcursul ultimelor trei săptămîni. Rînd pe rînd, președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Junker, președintele Franței, François Hollande, și cancelarul german, Angela Merkel, au vorbit deschis de necesitatea unei Europe cu două viteze. Comisia Europeană a lansat un document care descrie diverse scenarii de evoluție a Europei, cu preferință clară pentru sistemul cu două viteze. Parlamentul European a votat trei documente care merg pe aceeași linie. E clar că ideea unei Europe diferențiate nu mai e o ipoteză oarecare ci un proiect în pregătire.
Reacția statelor est-europene a fost aproape unanim negativă. Slovacia, Cehia, Polonia, Ungaria și România au avertizat asupra pericolelor și inechității pe care le presupune proiectul. Așa cum era de așteptat, nucleul statelor occidentale s-a grăbit să dea asigurări că nu există motive de îngrijorare. Argumentul occidental spune că diferențierea pe state există deja. Că, de pildă, numai unele state sînt membre ale zonei euro și numai unele state sînt membre ale zonei Schengen. Mai mult, spune același argument, specializarea și diverisifcarea statelor membre UE e prevăzută în Tratatul de funcționare a UE și, deci, nu presupune nimic nou sau necunoscut.
Argumentul occidental e formal corect, dar nu rezistă la proba faptelor. Asttfel, dacă totul e prevăzut în Tratat, nu e clar de ce trebuia găsit un nume nou pentru procesul de diversificare și de ce mai era nevoie de discuții și planuri pe această temă. Apoi, una e să constați starea de fapt și alta e să o fixezi instituțional. Altfel spus, dacă diferențele există, normal și european e să le ștergi, aducînd treptat toate statele membre în același cadru. Dacă, dimpotrivă, faci din diferențe un punct de plecare, curînd, pe această direcție, vor apărea instituții separate: un Parlament al zonei Euro și un Parlament secundar pentru ceilalți, un sistem financiar separat pentru zona euro și un altul pentru rest. În sfîrșit, întrebarea care a fost în mare parte ignorată e: dacă Europa trece la două viteze, ce se întîmplă cu statele estice din afara granițelor UE, acele state care sînt asociate cu UE și speră să fie admise într-un viitor oarecare?