După destrămarea URSS, bazinul Mării Negre a fost neglijat deopotrivă de România şi de NATO, cum, de altfel, fusese neglijată aproape 20 de ani şi capacitatea Rusiei de a reveni la ambiţiile ei imperialiste. După anexarea Crimeei, a devenit evident că Moscova nu se va opri, iar ţinta sa este deţinerea controlului militar total asupra Mării Negre. Acest lucru devine tot mai mult o realitate.
Marea Neagră, Marea Baltică, estul Mediteranei, zona Arcticii – patru regiuni strategice şi tot atâtea locuri în care apar „bule” ruseşti, mai mici sau mai mari.
În limbajul analiştilor şi strategilor militari, bulele sunt codificate drept A2/AD. Iar concret este vorba de zone de excludere aeriană, de perimetre securizate şi cvasi-impenetrabile, în care forţele armate inamice nu doar că nu pot conduce atacuri-surpriză, dar nu îşi mai permit nici să planifice vreo formă de atac. Cel puţin nu fără să îşi asume pierderi grele, conform digi24.ro.
A2/AD nu este propriu-zis o super-armă, ci o reţea complexă, care cuprinde radare avansate, sisteme de război cibernetic şi electronic, baterii de rachete (navale, amplasate la sol şi aeropurtate). Este un sistem defensiv, dar care prezintă suficiente elemente ce l-ar plasa la graniţa defensiv-ofensiv. Motivul? Raza de acţiune a unei asemenea bule se poate întinde până la 5-600 de kilometri. Este, de aceea, previzibil ce avantaje strategice ar oferi un „şirag” de bule A2/AD, în măsura în care ar exista un stat capabil să-l pună în operă.
Dar ce ar însemna pentru forţele armate ale unei ţări incursiunea într-un perimetru acoperit de sistemul A2/AD? În ultimii aproape trei ani, presa internaţională a consemnat câteva situaţii de acest tip. Unul dintre cele mai elocvente cazuri a fost cel al distrugătorului american USS Donald Cook. În primăvara anului 2014, nava se afla în apele internaţionale din Marea Neagră, când un avion de vânătoare rusesc de tipul Su-24 s-a apropiat fără să fie reperat şi a trecut de 12 ori deasupra USS Donald Cook, într-un zbor agresiv, executat la joasă înălţime. Acest lucru se explică prin faptul că aparatura de la bordul navei americane a fost bruiată de sistemele electronice folosite de ruşi. Practic, USS Donald Cook ajunsese să navigheze în orb, nefiind capabilă să anticipeze apariţia inamicului şi nici să folosească sistemele de rachete pentru un eventual răspuns.
Năvodul invizibil de la Marea Neagră şi Mediterană
Într-o analiză publicată recent, The National Interest (TNI) pune în lumină cât de radical pot schimba aceste bule echilibrul de forţe într-o anumită regiune. Iar în vizor sunt cele două mari puteri din bazinul Mării Negre – Rusia şi Turcia.
Marea Neagră este, prin tradiţie, de importanţă strategică pentru România. În ultimii ani, regiunea a fost marcată de o consolidare, fără precedent după Războiul Rece, a prezenţei militare ruse.
După anexarea Crimeei, strategii ruşi au amplasat aici un complex de armament care ar trebui să împingă mult în largul mării „ochii”, „urechile” şi puterea de foc a flotei ruse.
Începând cu anul 2014, Moscova a anunţat un program de modernizare a flotei de la Marea Neagră de peste 2,4 miliarde de dolari, a amplasat mai multe tipuri de rachete pentru consolidarea apărării anti-aeriene, dar şi staţii radar şi echipamente de război electronic. Practic, arată cei de la TNI, ruşii au „tranformat Crimea în epicentrul unei zone A2/AD aproape impenetrabile, la Marea Neagră”.
Şi îl citează, mai departe, pe generalul Valeri Gerasimov, şeful Statului Major al armatei ruse: „Flota Mării Negre ar trebui să fie capabilă – şi a demonstrat-o deja – să distrugă o potenţială forţă amfibie inamică încă din stadiul în care aceasta se află pe drum, începând din porturile de îmbarcare”.
Ar fi acest lucru posibil? The National Interest citează tot din spusele generalul Gerasimov: „Flota Mării Negre deţine toate mijloacele esenţiale de recunoaştere capabile să identifice ţinte aflate la 500 de kilometri distanţă, ca şi mijloacele de atac”.
Iar situaţia se complică şi în estul Mediteranei. Acolo, Moscova a amenajat o altă bulă A2/AD, ceea ce, printre altele, face mai simplu de decifrat interesul atât de puternic al lui Vladimir Putin pentru războiul din Siria.
În toamna lui 2015, Kremlinul a anunţat startul unor operaţiuni militare de amploare alături de forţele regimului Assad. Intensitatea bombardamentelor conduse de Rusia şi lipsa de discriminare cu care avioanele sale au atacat zonele populate de civili au atras furia comunităţii internaţionale, însă acest lucru a avut ecouri slabe la Moscova. Pentru strategii de la Kremlin, portul Tartus şi, în general, litoralul sirian au devenit avanposturi vitale pentru proiectarea forţei militare în lume, la parametri stabiliţi de preşedintele Putin.