Numele de busuioc vine de la termenul grecesc Ocimum Basilicus, „Basilikos”, care înseamnă „iarbă pentru rege, regal”, după cum a menționat Theophrastus în sec. al III-lea î.Hr. A fost întotdeauna asociat cu sacralitatea. Se spune că el a crescut de nicăieri la picioarele lui Hristos în momentul în care a fost crucificat și cules de către împărăteasa Elena, care l-a răspândit peste tot în lume. Busuiocul, originar din India, care a călătorit spre vest adus de negustorii arabi de condimente, este o plantă erbacee anuală aparținând familiei Labiate, cu frunze în formă de lance, de la verde deschis la verde intens, violet, până la purpuriu.
Legende, mituri şi superstiţii legate de busuioc
O legendă indiană spune că atunci când a venit pe pământ Tulasi, soţia zeului hindus Vishnu, aceasta s-a transformat în busuioc. De aceea indieni evită să atingă busuiocul şi atunci când din motive foarte întemeiate sunt obligaţi să o facă se roagă şi cer iertare că au atins o parte sacră din Tulasi. Conform tradiţiei, capul hinduşilor trebuie îmbăiat în apă cu busuioc înainte de a fi îngropat, iar pe piept este aşezată o frunză de busuioc.
Busuiocul este o plantă, în jurul căreia de-a lungul timpului au planat diverse teorii şi suspiciuni. Romanii şi grecii credeau că busuiocul poate creşte doar dacă este semănat în tirade de injurii şi blesteme, după care pământul în care fusese semănat trebuia bătut cu cruzime. În Evul Mediu, pentru a-l putea culege, trebuia să-ţi purifici mai întâi mâna dreaptă, spălând-o în trei surse diferite de apă, folosind apoi o ramură de stejar și purtând haine curate de in.
Galii de asemenea îl considerau sacru, astfel încât îşi permiteau colectarea frunzelor sale doar după ce urmau un ritual complex de purificare. Egiptenii îl foloseau pentru îmbălsămarea morților, în timp ce în cultura romană pe lângă utilizarea lui în bucătărie, busuiocul a fost foarte apreciat şi ca o plantă curativă, capabil să vindece rănile. Pliniu cel Bătrân considera că frunzele de busuioc deţin un afrodiziac puternic, astfel devenind un simbol al iubirii, spre deosebire de mitologia medievală, în care se spunea că ar fi un simbol al urii.
Superstiţiile legate de busuioc au rezistat mult în timp, depăşind perioada antică şi Evul Mediu, astfel că până în secolul 17 se credea că din busuioc pot creşte scorpioni şi dacă miroşi busuiocul îţi cresc scorpioni în creier. Chiar şi prin 1800 unii britanici rezidenți în India, purtau la gât coliere din ramuri de busuioc pentru a neutraliza impulsurile electrice, crezând că aşa pot ține departe fulgerul, așa cum se credea şi în religia hindusă. În aceeași perioadă, în timpul eclipselor, busuiocul era consumat şi introdus în rezervele de apă pentru a preveni diversele contaminări.
Originea mirosului inconfundabil al busuiocului a fost definită într-un mod minunat şi totodată macabru de către Boccaccio: după moartea iubitului ei, o tânără domniţă a îngropat capul acestuia într-un ghiveci în care a semănat o plantă de busuioc. Zilnic tânăra domniţă uda busuiocul cu lacrimi, apă de trandafir şi apă de portocal, de aici venind şi mirosul inconfundabil.
Tradiţiile legate de busuioc pe întreg spaţiul românesc
Dacă în ţările occidentale legendele şi superstiţiile legate de busuioc au rezistat doar până prin secolul 17-18, nu acelaşi lucru îl putem spune şi în cazul nostru. Astfel că, acesta este cunoscut la noi la românii de pretutindeni, mai mult ca plantă sacră cu care preoţii prepară agheasma mare, care se face la Bobotează, sau stropesc pentru sfinţirea anumitor locuri şi lucruri şi alungarea diavolului.
Şi dacă superstiţiile prezentate mai sus unora le-ar părea cel puţin bizare, trebuie să ştiţi că acestea nu se sfârşesc aici. Astfel, cu ajutorul busuiocului, fetele nemăritate cică îşi pot visa ursitul, dar, ca să fie de folos, busuiocul trebuie să fi fost sfinţit de preot la biserică. În ajunul marilor sărbători, fetele trebuie sa-l poarte în păr, la brâu ori în sân, iar noaptea, înainte de culcare, să-l pună sub perna.
Proprietăţile benefice, curative şi cosmetice ale busuiocului
Busuiocul are proprietăți infinite: frunzele conţin compuşi antibacterieni și antiinflamatori, cum ar fi eugenolul, benefic pentru cei care suferă de boli cronice intestinale inflamatorii, artrita reumatoidă, osteoartrita sau artroze, febră și alte inflamații. Uleiul esențial are proprietăți antibacteriene, fiind ideal pentru inhibarea bacteriilor patogene, cum ar fi Staphylococcus aureus, Shigella și Pseudomonas. Busuiocul are un conținut caloric scăzut, care conține multe substanţe nutritive esenţiale, minerale şi vitamine necesare pentru sănătatea organismului.
Potasiul în special, ajută la controlul ritmului cardiac, a tensiunii arteriale şi a nivelului de stres psihofizic, totodată fiind necesar şi pentru reglarea echilibrului apei în organism. Calciul conţinut în busuioc este benefic pentru sănătatea oaselor, fierul pentru formarea hemoglobinei,proteina care transportă oxigenul în sânge. Busuiocul este bogat şi în betacaroten, un antioxidant puternic care previne acumularea de colesterol pe pereții vaselor sangvine, prevenind riscul de infarct miocardic şi ateroscleroză. Zeaxantina previne degenerescenţa maculară.
Busuiocul de asemenea este şi o adevărată sursă de vitamine. Conţine vitamina A, care protejează ochii și mucoasele menţine pielea sănătoasă; vitamina K, substanţă importantă în coagularea sângelui, având totodată şi un rol vital la întărirea oaselor. Mai conţine de asemenea vitaminele B1, B2, B3, C şi E. Fiind şi un produs antiinflamator, busuiocul este benefic în caz de inflamaţii intestinale, scăpându-ne de balonări, crampe la stomac, indigestie și flatulență. În plus, reduce oboseala mentală, ceea ce duce la mai multă claritate, reducând indeciziile şi ideile negative, durerile de cap şi oboseala generală. Presărat peste mâncare şi consumat crud, ajută la digestia alimentelor, sub formă de decoct sau infuzie, combate răceala, gripa, nervozitatea, neliniștea și crampele abdominale. Sub formă de ceai este bun pentru clătirea gurii şi a gâtului, ajutând la eliminarea respiraţiei urât mirositoare, în timp ce distilat în apă, devine un tonic eficient pentru pielea feței.
Busuiocul – regele mirodeniilor din bucătărie
Busuiocul este planta preferată a bucătăriei italiene şi se combină bine cu legumele proaspete gen roşii, vinete sau dovlecei. De asemenea el se găseşte şi în sosul verde care se serveşte cu pastele făinoase, cartofii fierţi şi fasolea verde. El şi-a câştigat statutul de plantă regală în bucătării şi grădini, iar în India este folosit în scopuri medicinale.
În mod obişnuit, se recomandă ca busuiocul să fie folosit în stare proaspătă. În cazul reţetelor culinare de mâncăruri preparate termic, adăugarea busuiocului se face de obicei, la finalul preparării pentru a nu i se distruge aroma.
Ţinut în pungi de plastic, poate fi păstrat proaspăt fie în frigider, pentru o perioadă scurtă, fie în congelator, pentru mai mult timp, după ce în prealabil a fost opărit puţin. La fel, puteţi pune frunze proaspete într-un borcan uscat, adăugaţi puţină sare şi apoi acoperiţi cu ulei de măsline.
Planta uscata îşi pierde mare parte din aromă, ceea ce rămâne având un gust foarte diferit, cu iz slab de iarbă proaspăt tăiată.
Reţetele cu specific mediteranean şi asiatic folosesc în mod frecvent busuiocul, preţuindu-i buchetul dulce, cu parfum de iarbă. În cazul bucătăriei mediteraneene, aroma este completată de roşii. Se asortează excelent cu usturoiul, cimbrul şi oregano.
Busuiocul este unul dintre ingredientele principale ale sosului pesto, specialitate italiană din ulei şi plante aromate, provenind din oraşul Genova. Celelalte două ingrediente sunt uleiul de măsline şi seminţele de pin.
Bucătăria chineză foloseşte specialităţi de busuioc proaspăt sau uscat pentru supe şi alte feluri de mâncare. În Taiwan, bucătarii adaugă busuioc proaspăt unei supe-creme, sau mănâncă pui prăjit cu frunze de busuioc fierte în ulei.
Busuiocul este gătit câteodată cu fructe proaspete sau adăugat în gemuri de fructe şi sosuri, de obicei cu căpşune, dar şi cu zmeură sau prune.
Se consideră că busuiocul cu frunza plată folosit în bucătăria vietnameză, ce are o aromă uşor diferită, este mai potrivit pentru felurile de mâncare cu fructe.
Înmuiate în apă, unele varietăţi de seminţe de busuioc devin gelatinoase şi se folosesc în băuturi asiatice sau deserturi precum falooda sau şerbetul.
În mod obişnuit busuiocul merge bine şi cu roşiile proaspete, mozzarella sau alt tip de brânză moale, dulce sau acidulată şi cu oţetul de bună calitate.