Amintiri de la război

Anul 1991

În Moldova, pe ambele maluri ale Nistrului, situaţia social-politică era complicată. Odată cu prăbuşirea imperiului sovietic, oamenii deveniseră speriaţi şi neîncrezători în ziua de mâine. Ce va fi, cum va fi mai departe? Aceste întrebări erau la ordinea zilei, cu atât mai mult că un răspuns clar nu-l avea nimeni, nici conducerea noului stat independent R. Moldova. Locuitorii din regiune, care mai ieri se numeau între ei „fraţi”, peste noapte au devenit duşmani. Fiecare credea în dreptatea şi adevărul său. Mirosea a război, deși nimeni nu se gândea atunci că el, războiul, era atât de aproape…

Locuitorii din stânga Nistrului, preponderent vorbitori de limbă rusă, nu se împăcau cu gândul că Moldova de acum înainte va fi un stat independent şi că ei vor trebui să respecte legile şi integritatea acestui stat. Nu acceptau nici versiunea potrivit căreia, în viitor, s-ar putea produce reunirea cu România. Așa s-au gândit să se separe, aducând din Rusia gardişti şi cazaci. Primele ciocniri dintre separatişti şi forţele de ordine au avut loc la Dubăsari. Gardiştii atacau Comisariatul de Poliţie mai ales în timp de noapte. Apăreau primele victime pe ambele părţi ale baricadelor. Separatişti erau prea mulţi. Atunci s-au cerut ajutoare, la Dubăsari fiind trimişi poliţişti din întreaga ţară, inclusiv de la Comisariatul din Şoldăneşti.

Început de 1992

Comisariatul de Poliţie din Şoldăneşti se transformase într-o cazarmă. În stânga Nistrului, situația era tot mai critică. În una din zile, s-a dispus trimiterea unui ofiţer la Dubăsari, pentru acordarea ajutorului privind securitatea ordinii publice în regiune. Sarcina îi revenise locotenentului major de poliţie Iurie Apreutesei, originar din Receşti, pe atunci inspector de sector în Hligeni şi Mihuleni.

Ajuns la Dubăsari, ofiţerul s-a convins că situaţia era extrem de tensionată. Jumătate de oraş era ocupată de forţe separatiste care, fiind susţinute de mercenarii venetici, înaintau spre centru, scopul lor fiind ocuparea Comisariatului de Poliţie. Erau mulţi, înarmaţi până-n dinţi. Se comportau duşmănos față de băștinași.

Șeful comisariatului era un maior, rus de naţionalitate. Nu-i păsa de cele întâmplate, iar în scurt timp a dispărut, o fi fugit, locul său fiind ocupat provizoriu de un adjunct, tot rus de naţionalitate, dar devotat jurământului dat. Într-o zi, acesta i-a adunat pe toţi subalternii săi să le spună că treaba e rea de tot, arme aveau puţine şi cine vrea să plece, poate să o facă. Cei peste o sută de ofiţeri au decis să rămână şi să lupte, deși erau conştienţi că victoria nu va fi de partea lor.

Au urmat zile relativ liniştite, după care au început să se audă împușcături. După lăsarea întunericului, se împușca tot mai des. Era clar că se trage din automate Kalaşnikov şi din mitraliere. „Noaptea părea că se deschide infernul, gloanţele şuierau pe la urechi asemenea unor gândaci zburători. Pericolul de a fi omorâţi ne urmărea la fiecare pas”, povesteşte cu tristeţe Iurie Apreutesei. Băștinașii le aduceau de mâncare, riscându-şi vieţile, mai ales că separatiştii i-au avertizat să nu comunice în niciun fel cu poliţiştii. Mai des ajungea la ei o femeie de vreo 40 de ani. Le aducea mâncare caldă și le vorbea despre situaţia din oraş. Într-o zi, neagră, veneticii au răpit-o, omorând-o fără milă şi aruncând-o într-o fântână. Era jale mare. Fărădelegile separatiştilor erau tot mai violente. „Din copilărie, ţin minte, ni se spunea că nemţii, turcii, americanii sunt duşmanii noştri”, povesteşte calm Iurie. „Niciodată nu mi-am imaginat că va veni timpul să iau arma şi să-mi apăr ţara de ruşi. De cei cu care cândva am împărţit bucata de pâine”. Situaţia se înrăutăţea. Separatiştii se apropiau de centrul oraşului şi de clădirea comisariatului. Într-o seară, împreună cu un coleg, Stelian, din Teleneşti, se întorceau la comisariat, când le-au tăiat calea patru gardişti înarmaţi. Au tăbărât asupra lor şi, după ce le-au rupt epoleţii, au început a-i bate. Loveau cu patul armelor, cu picioarele, cu pumnii. ,,Cel mai mult loveau în cap, pe spate, în zona plămânilor”, povesteşte Iurie. „Ca să-mi apăr capul de lovituri, m-am aşezat în pirostrii, încrucişindu-mi mâinile. Bine că nu am avut arme, ne-ar fi împuşcat pe loc”, continuă acesta.

Apoi i-au târât lângă un zid, unde primul lucru care le-a trecut prin cap a fost că vor fi împușcați. Dar, după ce au mai primit câteva paturi de arme peste corp, au fost urcaţi într-o maşină. Au mers mult, părea că drumul lung nu se mai termină. Credeau că e ultima zi din viaţa lor, că vor sfârși împuşcaţi şi aruncaţi într-o râpă, gunoişte sau chiar în Nistru.

Într-un moment, maşina s-a oprit. Era beznă. Au fost duşi într-o clădire unde au urcat la etajul doi. Într-o cameră, un maior i-a luat la întrebări: cine sunt, de unde şi câţi ca ei sunt în oraş. Au răspuns că-i în trecere prin Dubăsari şi habar nu are câţi ca ei sunt.

Maiorul a surâs batjocoritor și le-a promis că, dacă vor spune tot ce-i interesează, vor fi lăsaţi în pace. „Nu am spus nimic. Nici camaradul meu. Mi-am zis că oricum ne vor omorî”, povestește Iurie.

Lăsându-i sub supravegherea unui gardist, ceilalți se retrăseseră în camera vecină, unde se certau între ei. Maiorul i-a luat la rost, nu înțelegea de ce i-au luat prizonieri şi i-au adus în „ştab”, după care le-a ordonat să-i ducă. Îmbrânciţi din toate părțile, au fost urcaţi în maşină. După un timp, s-au oprit. Le-au zis să coboare. Atunci au crezut că le-a venit sfârşitul. Au coborât, aşteptând să primească câte un glonţ în ceafă. Spre uimirea lor, maşina a plecat. De durere, de spaimă, nu se puteau mişca. După ce şi-au revenit, au pornit spre o lumină ce se vedea în depărtare, sperând că nu vor ajunge iarăși la gardişti. Au avut noroc, ajunseseră la spitalul orășenesc…

Început de februarie 1992

Într-o dimineață rece, comisarul de poliție din Şoldăneşti, maiorul Anatol Tatarenco, a convocat urgent efectivul. După ce au fost convocați toţi, printre ei aflându-se şi subsemnatul Tatarenco a întrebat dacă doreşte cineva benevol să plece la Dubăsari pentru a-l aduce acasă pe Iurie Apreutesei, care se afla în spitalul orăşenesc. Deși nimeni nu cunoştea situaţia reală de dincolo de Nistru, dornici de a-şi risca vieţile nu s-au găsit. Atunci, subsemnatul, conștientizând că în pericol e viaţa unui om, am decis să plec şi să-l aduc acasă.

Pentru a realiza acest plan, m-am adresat după ajutor adjunctului şefului spitalului din Şoldăneşti, Vladimir Bagrim, care mi-a oferit automobilul de serviciu şi a mers şi el, deși ştia că ne putem aştepta la orice în calea noastră. Am ajuns, până la urmă, fără peripeții la Dubăsari, l-am luat pe Iurie şi am făcut cale întoarsă, el fiind internat în spitalul raional pentru tratament. Peste câteva săptămâni, la 2 martie 1992, preşedintele Mircea Snegur a autorizat o intervenţie militară împotriva separatiştilor transnistreni, în care şi-au pierdut viaţa 279 de feciori ai neamului nostru.

4 ianuarie 2017

Preşedintele R. Moldova, Igor Dodon, face o vizită în Transnistria, unde depune flori la memorialul cazacilor şi gardiştilor morți în conflictul de la Nistru. Prin gestul său, el a scuipat în sufletul eroilor care au apărat independenţa R. Moldova, a scuipat în sufletul ofiţerului Iurie Apreutesei care, printr-o minune, nu a fost omorât, dar căruia i-a rămas vie amintirea acelor timpuri.

Valeriu URSCHI, Șoldănești