Presa din România înregistrează azi disconfortul post-demonstrații. Fenomenul Piața Victoriei (deși nu s-a manifestat doar la București împotriva încercărilor guvernului PSD-ALDE de a modifica codurile penale în multe alte piețe centrale ale orașelor din țară) continuă, dar de fapt își consumă și frustrarea unui blocaj: ce se va schimba după aceste spectaculoase ieșiri în stradă de sute de mii de oameni, săptămâni la rând?
Alina Mungiu-Pippidi prezintă în „Adevărul” patru variante la ceea ce ar trebui să fie Alternativa 2017, adică răspunsul concret la un moment de cotitură în democrația românească. Piața așteaptă o coagulare politică a protestului ei, adică ar fi un partid nou înființat, care, în mod logic, ar trebui să se altoiască pe singurul partid politic deja născut din societatea civilă, Uniunea Salvați România, actualmente partid parlamentar. Există un obstacol mai degrabă psihologic - eșecul din anii '90 al Partidului Alianța Civică -, dar și unul concret, actual: oamenii nu se prea mai asociază în România. „Manifestantul onest, chit că adus pe stradă de profesionişti Facebook care ştiu ce îi place şi ce nu îi place, are idei politice postmoderne şi consideră partidele depăşite, cum zicea şi Iliescu în 1990 (cînd noi îl luam cu Huo!)”. În schimb, continuă Mungiu, „Oamenii care au ieşit de bună credinţă în stradă nu mai pot fi băgaţi uşor înapoi, mai ales că pot fi uşor stimulaţi pentru disperare, pentru furie, pentru tot ce e nevoie”.
În ultima săptămână, Partidul Social-Democrat și-a convocat susținătorii în două contra-mitinguri. La ce bun, se întreabă Florin Negruțiu pe site-ul Republica.ro. „Ca să arate că ai lor sunt mai mulți decât ceilalți? Ca să-i satisfacă lui Liviu Dragnea orgoliul rănit? (...) În Argeș și Dâmbovița s-au văzut doar, arată jurnalistul, „Tristele procesiuni de oameni necăjiți strânși cu arcanul de prin comune și scări de bloc ca să țipe „PSD, PSD”. Ei nu transmit forță și susținere, ci, dimpotrivă, deznădejde, confuzie, derută. Prăpastia dintre baroneții de pe scenă, mulți cu milioane de euro de apărat de diverse sentințe aflate în pronunțare, și mulțimea rufoasă care îi aclamă aduce a țară sud-americană. Te întrebi ce-i face pe acești oameni să accepte să fie cărați de colo-colo cu autocarele de aleșii lor care le-au furat și dinții din gură? Oare înțeleg ceva din pancartele pe care partidul li le-a pus în mână și pe care scrie „Noi votăm, nu #rezistăm”?”
Tabloul precar pe care l-au desenat fără să vrea susținătorii PSD a fost deja prins și de Gabriel Liiceanu într-un comentariu apărut la sfârșitul săptămânii trecute pe contributors.ro și pentru care a fost deja „executat” în fel și chip la Antena 3 și pe forumuri. Liiceanu făcea acolo o metaforă din problema danturii neîngrijite a foarte multor români, care trăiesc la limita subzistenței din pricina unor guvernări care s-au folosit de ei fără scrupule. Ceea ce a stîrnit furtuna împotriva comentatorului de la contributors.ro a fost titlul articolului: „România ca o gură știrbă”.
Astăzi, în „Adevărul”, Andrei Pleșu îl apără pe Liiceanu și insistă că e profundă reavoință să reduci la „jignire” a milioane de români imaginea cu dantura precară. Diferența dintre tinerii manifestanți din Piața Victoriei și cei de la Cotroceni (pro-PSD) nu se reduce la „dinți”. E „diferenţa dintre inşi aduşi „la luptă” cu autobuzul şi inşi ieşiţi în stradă spontan, dintre oameni care invocă principii şi oameni care vorbesc, preponderent, despre beneficiile materiale promise de guvern, dintre tineri care nu se lasă nici cumpăraţi, nici „mobilizaţi” de discursuri partinice, nici condamnaţi la un statut de obedienţă tristă sau de „încasatori” inerţi, şi o categorie de populaţie dispusă să-i susţină pe responsabilii mizeriei lor, în speranţa naivă, că, de-a doua zi, vor intra în paradis.”
