Ceea ce am dori însă, cu tot dinadinsul, e ca noua foaie – căreia îi dorim mult succes şi viaţă îndelungată – să fie pătrunsă de spiritul adevărului.
Destule ziare avem în ţară, a căror singură ocupaţiune este de-a lăuda naţiunea, a-i măguli instinctele sale, a-i demonstra lucruri indiferente ca periculoase, „iar periculoase”, iar pericolele, ca lucruri vrednice de dorit. Destul ni s-a vorbit de glorie, de tărie, de primatul nostru în Orient, pe când ar fi trebuit să ni se dea sfatul serios de-a cumpăni puterile noastre şi de-a nu aspira la lucruri himerice, foarte costisitoare şi foarte zădarnice pentru stadiul nostru cel mic de cultură.
Desigur că ţinem la simpatiile Italiei şi am fi foarte bucuroşi ca să se reînnoiască acele relaţiuni amicale şi de solidaritate de interese, care predominau în veacul nostru de aur sub coborâtorii Basarabilor şi ai viţei Muşatin, pe când Cetatea Albă şi Chilia erau pline de negustori genovezi şi veneţieni, pe când galbenul venetic era o monetă cunoscută, pe când republica Veneţiei întreţinea atât de puternice relaţiuni cu Ştefan Vodă – pomenească!
E drept că un ziar nu e vreun lucru mare, – puţin schimbă din cursul fatal al evenimentelor, ba este adesea un fruct al acelui curs. Dar de bine de rău tot e mai mult decât nimica şi poate da direcţie unei mişcări oarecare. Astfel planul de colonizare a Dobrogei prin italieni ar fi vrednic de-o atenţie unui ziar italian român; şi dacă ar succede o dată de-a porni curentul unei colonizări latine spre România, nu ne îndoim că chiar latifundiile României proprii ar fi un teren roditor pentru o asemenea lăudabilă operă. Nu ne facem mari iluzii asupra acestui plan – din contra, suntem mai aplecaţi de-a crede că nu va reuşi decât că va reuşi.
Dar bine, cercetându-se terenul şi având ţinte limpezi înaintea ochilor, lucrul n-ar fi cu neputinţă şi ne-ar fi folositor şi nouă şi cauzei romanice în genere.
Iată dar un orizont larg, care se deschide noii întreprinderi ziaristice. Istoriceşte s-ar putea ocupa cu relaţiile tradiţionale, deşi ajunse în desuetudine dintre Italia şi ţările dunărene române, politiceşte ar putea milita în favoarea întăririi elementului nostru izolat din răsăritul Europei printr-o nouă influenţă de sânge romanic.
După programă nu ne putem rosti încă, dar sperăm că foaia nu va fi pur şi simplu un vestitor de noutăţi şi de complimente, făcute nouă, care nu le prea merităm, ci va îndeplini un scop serios şi bine hotărât.
„La voce d’Italia” va apărea joile şi duminicile; preţul pe an 20 de franci, pe şase luni 12; direcţia și administraţia e în strada Academiei nr. 24, la Tipografia naţională.
Mihai Eminescu
7 octombrie 1878
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
