Când marii scriitori dau în mintea copiilor, aşteaptă-te la minuni! Este ceea ce i se întâmplă britanicului Ian McEwan în Visătorul, Polirom, 2013, care, intrând sub pielea unui puşti de 10 ani, Peter, „a învăţat că, din moment ce lumea n-are cum să vadă ce-ţi trece prin cap, cel mai bine e să le spui tu dacă vrei să te înţeleagă”. Cele 7 capitole ale cărţii dau seama despre „unele din ciudatele aventuri care s-au petrecut în mintea lui Peter, scrise întocmai cum s-au întâmplat”.
Dintre acestea, Capitolul 2. Motanul pur şi simplu m-a răvăşit. Dibuind „un os şlefuit, oval şi turtit la mijloc” ce reglementează torsul bătrânului William Motanul, băiatul trage „ca şi cum ar fi avut în mână capătul unui fermoar”, până „deschise întreaga pisică (…) iar prin deschizătura din blană ieşi o lumină de un roz palid”. La rându-i, pisica eliberează spiritul lui Peter, iar acesta „coborî şi păşi înăuntru. Cât de bine era să te îmbraci în pisică! (…) Se uită înspre propriul trup chiar în momentul în care spiritul lui William Motanul dispărea în el”. Bref, „devenise Peter Motanul, iar alături se afla Willian Băiatul”. Deja în chip de pisică, va câştigă – pentru William! – o ultimă bătălie, cu un motan negru din vecini, după care se revine la normalitate: „Preţ de o clipă cele două spirite, pisică şi om, au stat faţă în faţă (…) Dedesubt, trupurile lor aşteptau liniştite (…) O oarecare tristeţe plutea în aer”. Şi chiar atunci băiatul e trezit din reverie: „Ah, Peter! strigă sora lui. S-a întâmplat ceva cumplit”, şi anume „pur şi simplu a intrat în bucătărie, spuse tatăl lui, s-a suit la locul lui preferat (…) a închis ochii şi… a murit”. Finalul e de-a dreptul emoţionant: după ce-l îngroapă la capătul grădinii, o lumină „se ridică tot mai sus, până ce ajunse în dreptul capului lui Peter (…) «Cu bine, Peter», zise lumina (…) «Cu bine şi mulţumesc încă o dată»”.
Nu-i puţin lucru, să vorbească despre moarte pe înţelesul copiilor, şi încă – atât de… luminos!
6 februarie ’17
