Principală  —  Reporter Special  —  Reportaje   —   (VIDEO) Viaţa parcursă în mâini…

(VIDEO) Viaţa parcursă în mâini „Nu-mi amintesc ce simți când mergi pe propriile picioare”

Un om se simte împlinit atunci când ştie că este iubit şi înconjurat de oameni dragi. De această părere este Agripina Gavriluţă, care, de 73 de ani, nu a mai simţit cum e să păşeşti peste un prag sau să te ţii pe propriile picioare.

Agripina Gavriluţă este din satul Puhoi, raionul Ialoveni. Toată viaţa a trăit în acest sat, în casa părinţilor, fiind înconjurată de cei dragi. „Viaţa este grea, dar frumoasă, dacă nu eşti singur”, ne spune femeia, pe care am găsit-o acasă, aşezată jos pe o plapumă, sprijinindu-şi spatele de peretele cald al sobei, cu picioarele strânse sub ea şi cu mâinile ascunse în poală.

„Bântuia războiul pe aici”

Părinţii i-au povestit că a mers până la vârsta de doi ani, după care, din cauza unei boli, picioarele au încetat să o mai asculte. „Părinţii îmi spuneau că eram tare zbânţuită. Alergam mult. Iar la vârsta de doi ani m-am îmbolnăvit. Am stat aşa vreo două săptămâni. Corpul mi s-a înroşit şi eram tare slăbită. După asta nu mă mai puteam ţine pe picioare. În acea perioadă, bântuia războiul pe aici, de aceea nici medici nu găseai prin sat. Aşa am ajuns să nu mai pot merge. Picioarele au mai crescut, dar nu s-au dezvoltat. Şi iată, am 75 de ani şi continui să mă mişc sprijinindu-mă în mâini”, povesteşte Agripina, resemnată cu trecutul său, pe care şi l-a croşetat din amintirile părinţilor. „Nu-mi amintesc deloc ce simţi când mergi pe propriile picioare. Da, multe parcă îmi sunt şterse din memorie. Eram prea mică ca să le ţin minte, dar aşa mi-i mai uşor”, recunoaşte femeia, aranjând o cută de la fusta ce-i acoperă picioarele.

Asistenta socială Valentina Știrbu în vizită la Agripina Gavriluță. Aceasta este întâmpinată de Rodica Adam, nepoata Agripinei

Pentru că nu putea merge, nu a frecventat şcoala, iar singurii profesori din viaţa ei au fost fraţii, care au învăţat-o să scrie şi să citească. „Am fost şase copii la părinţi. Eu sunt al doilea. Chiar dacă fraţii erau mai mici, tot ei m-au învăţat să scriu şi să citesc. Datorită familiei noastre numeroase, nu m-am simţit nicio clipă singură. Chiar dacă nu am avut copii, am crescut vreo zece”, zâmbeşte Agripina, amintindu-şi de zilele în care îşi îngrijea nepoţii.

Toţi vin la Lelea

Familia o dezmiardă „Lelea”. Aşa îi spun şi copiii din sat. Aşa îi spun şi sătenii. „Tot satul îi zice Lelea. Chiar şi cei mici. Unde vă duceţi? La Lelea”, râde Valentina Ştirbu, asistentă socială din sat, care trăieşte în vecinătate cu Agripina Gavriluţă. „Ei, în loc să-mi zică mâca, îmi zic lelea, dar aşa s-au învăţat şi tot satul îmi zice aşa. Copiii, cum mă văd pe prispă, vin repede la mine. Singură nu rămân nicio clipă”, zâmbeşte cu timiditate femeia, aranjându-şi bretonul tăiat scurt şi drept, care îi iese de sub broboadă.

„În fiecare duminică, mai ales când afară e cald, prispa se umple de copii. Toţi vin să stea cu Lelea. Trăiesc în vecinătate şi mă molipsesc de zâmbetele lor. Câteodată îmi este ciudă că am mult de lucru prin gospodărie şi nu reuşesc să vin şi eu. Este ca un rug la care se adună toţi ca să se încălzească”, ne spune Valentina Ştirbu. „E vesel la ea. Aşa îi este firea, dacă nu ar iubi atât de mult oamenii, nu ar veni nimeni s-o vadă”, adaugă asistenta socială.

„Nu poţi nici măcar să te mişti…”

Sătenii susţin că Agripina este ca o sclipire, mereu cu zâmbetul pe buze şi gata să te încurajeze sau să te încălzească cu o vorbă bună. „Ea nu-şi plânge de milă, ci priveşte optimistă înainte. Mai mult îi este jale de bătrânii singuratici, care nu au pe nimeni…”, explică Rodica Adam, nepoata care trăieşte în aceeaşi casă cu Agripina.

„Nu mă plâng pentru că nu am de ce să o fac. M-am trezit aşa, că nu pot merge pe picioare şi atât. Să fi fost mai mare şi să fi ţinut minte ce simţi atunci când mergi pe picioare, poate avea să-mi fie acum mai greu, dar aşa mă ştiu şi nu-mi imaginez cum ar fi fost altfel. Mi-i jale de bătrânii care sunt complet singuri. Nici nu-mi pot închipui cum este să trăieşti aşa… să aştepţi să-ţi deschidă măcar cineva uşa, dar nu vine absolut nimeni, iar tu nu poţi nici măcar să te mişti şi…”, Agripina se opreşte în mijlocul frazei, iar pe faţă i se aşterne emoţia.

„Au obosit şi ele, sărmanele”

Ziua Agripinei Gavriluţă începe dis-de-dimineaţă. Femeia se trezeşte, se îmbracă şi, în timpul iernii, se aşază cât mai aproape de sobă. „Aici stau aproape toată ziua. Pregătesc legumele, pentru ca nepoata, când revine de la serviciu, să le gătească. Doar să aducă totul lângă mine”, spune femeia. Vara, însă, o găseşti pe prispă sau în grădină. „Mai demult era mai vioaie. S-a învăţat să facă totul singură. Vara o vedeam cel mai des în grădină, smulgând buruienile sau prăşind cu o sapă mică. Prăşea în jurul ei, apoi se mişca un pic şi continua. Lucra mereu. Nu putea să stea nicio clipă. Curăţa toate legumele pentru a fi conservate, iar când nepoata se întorcea, trebuia doar să le pună pe foc şi în borcane”, ne povesteşte Valentina Ştirbu, iar în ochi îi sclipeşte admiraţia.

„Acum fac mai puţine lucruri, pentru că mă dor mâinile şi nu am ce să le fac. Au obosit şi ele (mâinile, n.r.), sărmanele. Dacă am mers toată viaţa cu ele”, suspină Agripina, privindu-şi cu tristeţe şi uşoară nedumerire palmele. „Nepoţii mă ajută mult. Nici nu-mi pot imagina ce aş face fără ei…”, adaugă ea, ca pentru sine.

În toată viaţa sa, Agripina a ocolit cabinetul medical. „Nu am fost la medici, mi-e frică de ei, mai ales de injecţii”, recunoaşte femeia, iar obrajii i se rumenesc de sfială. „O singură dată avea temperatura înaltă şi i-am dat o pastilă, dar nici pe aceea nu a putut să o bea”, spune nepoata.

Agripina Gavriluţă a primit un scaun cu rotile de la Primărie. „Acum am cu ce să mă plimb. Am fost în centrul oraşului şi tare e frumos acolo. În urmă cu mai mulţi ani am fost şi la Chişinău, dar nu am ieşit niciodată din Moldova”, ne spune femeia. Întrebată ce o face fericită şi ce ar vrea să schimbe în R. Moldova, Agripina ezită câteva fracţiuni de secunde, după care ne spune: „E bine să fii iubită. Toţi vin la tine şi nu ai timp să fii tristă… Vreau ca toată lumea să fie fericită şi să fie pace în ţară. Oamenii să se înţeleagă unii cu alţii, iar cei care au probleme de sănătate, să lupte aşa cum sunt. Să nu le pară rău că sunt altfel decât ceilalţi. Probabil, asta a fost voia Domnului. Oare mie mi-a trebuit să merg aşa?”, conchide Agripina Gavriluţă.