(video) La muncă în pofida impedimentelor

La început, bastonul îi era incomod, şi nu doar pentru că oamenii se uitau lung la ea, ci şi pentru că îi devenise indispensabil, şi asta era iritant. Mai apoi, acest baston s-a transformat într-un fel de accesoriu, „ca o broşă”, spune Mariana Vlas, viaţa căreia s-a schimbat radical din ziua în care doctorul i-a spus că „viitorul ei e în scaunul cu rotile”. Cazul său nu este unic, zeci de persoane cu dizabilităţi se confruntă cu dificultăţi în ceea ce priveşte accesibilitatea drumurilor şi a clădirilor din ţară.

Totul a început în anii de facultate. A observat anumite semnale care au pus-o în gardă. „Făceam gimnastică şi am observat, la un moment dat, că nu pot să mă ridic în degetele de la un picior, iar la celălalt picior aveam o problemă la călcâi, aşa că m-am dus la medic. Atunci mi s-a spus că viitorul meu e în scaunul cu rotile. Şi aşa ar fi, dacă n-aş face mai multă mişcare”, spune Mariana, pedalând, între timp, pe bicicleta din cameră.

„O simplă bordură mă ţine acasă”

Afecţiunea a „moştenit-o” de la mama şi aceasta „evoluează progresiv”, astfel că Mariana trebuie să depună mari eforturi pentru a lupta cu ea. „Iarna stau în casă, că pe gheţuş, când e zăpadă, nu pot să ies, dar cum revine primăvara, încep să merg şi să fac mişcare”, completează Mariana.

A rămas singură, părinţii au murit, astfel că nu are cine să-i ofere ajutor atunci când, de exemplu, trebuie să traverseze strada: „Trebuie să aştept până trece cineva pe drum, ca să cer ajutor. Pe mine o simplă bordură mă ţine acasă. Dacă merg pe lângă trotuar, mă expun pericolului, pe bordură nu pot urca. Oraşul nostru e făcut pentru maşini, nu pentru oameni. Bine că am colegi, am şefi buni, care îmi permit să lucrez de acasă, dar ar putea să zică: pas, noi căutăm altfel de lucrători”, relevă Mariana.

Astfel, în pofida greutăţilor prin care trece, Mariana are un post de muncă stabil şi este foarte conştiincioasă în privinţa acestuia. „Merg la serviciu şi plătesc taxe, ca toată lumea. Am expediat scrisori şi primarului, şi la Direcţia drumurilor, pentru a cere să se facă ceva cu bordura din apropierea casei mele, care este prea abruptă. Cei de la Direcţie au luat notă, dar ce au făcut ei aici e doar pentru bifă. Da, au rezolvat problema, dar felul în care au făcut-o nu este util nimănui”, concluzionează Mariana.

Spune că la ora 16:00, acum, iarna, când se înserează mai devreme, se străduie să fie acasă. „Poate alţii au un ajutor, dar eu trebuie să lupt singură pentru mine. Asta este situaţia, trebuie să am serviciu, trebuie să fiu utilă, şi sunt”, subliniază Mariana, care este de profesie filolog.

„Moldova trebuie să-şi schimbe abordarea”

Dumitru Focşa lucrează de opt ani în Chişinău, în calitate operator telecomunicaţii. Dumitru nu se poate deplasa pe propriile picioare. „Merg cu taxiul, pentru că sunt în scaun cu rotile, iar transportul public nu ajunge acolo unde lucrez eu. Totuşi, deplasarea prin oraş e pe alocuri mai complicată, pe alocuri mai suportabilă. Sunt anumite bănci şi farmacii la care merg de obicei. Trebuie să-ţi creezi nişte trasee, ca să ştii la care bancă sau farmacie să mergi. Majoritatea rampelor din oraş sunt sub un unghi foarte abrupt şi acolo nici pe picioare nu te poţi urca, dar mai ales în scaun cu rotile”, relatează Dumitru. Tânărul spune că a întâmpinat dificultăţi şi la angajare, întrucât, de multe ori, localizarea era fie în clădiri înalte, unde nu erau instalate pante, fie în subsoluri.

„În R. Moldova, toţi cred că, pentru persoanele dependente de un scaun cu rotile, lucrurile se rezumă la accesibilitate. Ei cred că dacă ar fi accesibilitate, totul ar fi bine. Dacă vor face doar rampe, nu se va schimba mare lucru, e nevoie de o gândire mai complexă”, adaugă Dumitru, precizând că Moldova trebuie să-şi schimbe abordarea pentru a rezolva aceste probleme.

„Uneori, când rugam pe cineva să mă urce în troleibuz, îmi întindea bani”

Cornel Baran (foto sus) are 24 de ani şi este din Chişinău. Este angajat în calitate de operator dealer suport în cadrul unei companii de telefonie mobilă. Cornel a suferit o traumă la naştere, potrivit lui, din cauza doctorilor. „Chiar în ziua în care m-am născut, mi-a fost pusă diagnoza”. Aşa a ajuns în scaunul cu rotile.

De cinci ani are automobil. „Am fost şi eu pieton şi am mers cu autobuzele şi troleibuzele mult timp, şi e chiar problematic să stai în frig şi să aştepţi troleibuzul. Când nu aveam automobil, puteam sta ore în şir să aştept transportul public şi apoi să rog pe cineva să mă urce în troleibuz, deoarece nu erau încă troleibuze noi, dotate cu rampe. Uneori, când rugam pe cineva să mă urce în troleibuz, îmi întindea bani”, îşi aminteşte Cornel, care, în astfel de situaţii, era nevoit să-i explice persoanei că nu cerşeşte, ci doar are nevoie de ajutor pentru a urca în transportul public.

„De 24 de ani sunt în scaun cu rotile şi de 12-13 ani mă consider o persoană integrată, pentru că fac sport, ies în oraş, călătoresc. Totuşi, la câte automobile se aduc în R. Moldova, de ce nu se aduce măcar unul dotat pentru persoane cu dizabilităţi?”, se întreabă tânărul. „Până la urmă, noi, care ieşim mai des, alegem un centru comercial, unde este şi bancă, şi farmacie, şi parcare accesibilă. E mai comod aşa”, zice Cornel. La postul său de muncă, tânărul spune că se simte confortabil şi că dispune de ceea ce îi este strict necesar pentru a se deplasa.

Consultantul principal de la Direcţia arhitectură, proiectări, urbanism şi amenajarea teritoriului, Anatolie Spasov, spune că avem „pante făcute formal şi pante făcute conform normativelor. Nimeni nu a numărat special pantele, nici nu a fost un asemenea scop, toate obiectele sociale sunt cu pante. Totuşi, există normative în construcţii ce vizează inclusiv necesităţile persoanelor cu dizabilităţi. Facem cursuri speciale pentru proiectanţi. Cu clădirile vechi este o problemă, pentru că nu existau aceste normative, acum însă ele sunt şi trebuie respectate. Unica autoritate care verifică toate obiectele noi este Inspecţia de Stat în construcţii. Cel mai des, se plâng cei de la asociaţiile care se ocupă de persoanele cu dizabilităţi. Noi discutăm periodic cu ei, monitorizăm cerinţele”, precizează Spasov.

Una dintre aceste asociaţii este ONG-ul „Motivaţie”, care încearcă să soluţioneze problemele persoanelor cu nevoi speciale. Astfel, Alexandru Caţer, specialist Adaptări Spaţii din cadrul acestui ONG, spune că „importanţa unui loc de muncă pentru o persoană cu dizabilitate este primordială. Având un post de muncă, persoana devine mult mai independentă, social-activă, se dezvoltă în plan personal şi profesional. Fiind integraţi în câmpul muncii, cei cu dizabilităţi au un venit mai stabil, respectiv pot trăi independent. În situaţia în care o persoană cu dizabilităţi este angajată, ea se transformă din beneficiar în contribuabil, contribuind la bugetul statului la fel ca şi ceilalţi”.

Caţer mai spune: „Dacă am evalua accesibilitatea în instituţiile publice din Chişinău la momentul actual, ar fi în jur de 2%. Domeniul Accesibilităţii cuprinde o gamă foarte mare de factori care trebuie să fie respectaţi şi abordaţi la fiecare instituţie publică individual. Gradul de dificultate pentru persoanele cu dizabilităţi care sunt angajate în câmpul muncii şi folosesc zilnic transportul public este practic o provocare şi o rutină zilnică. Chiar dacă sunt norme şi standarde în construcţii, în majoritatea cazurilor acestea sunt încălcate abuziv de către persoanele responsabile”.

În R. Moldova puţine instituţii au rampe de acces, nemaivorbind de accesibilitatea drumurilor, şi asta în timp ce, potrivit datelor oficiale, la noi sunt peste 184 mii de persoane cu nevoi speciale.