Unirea Principatelor Române în 1859 a fost posibilă datorită victoriei Marilor Puteri occidentale împotriva Rusiei în Războiul Crimeei. Vreme de aproape 100 de ani, Imperiul Ţarist lovise puternic Imperiul Otoman şi se apropiase periculos de Strâmtorile Bosfor şi Dardanele, adică de intrarea în Mediterana. Erau afectate interesele franco-britanice în Orientul Apropiat aşa că Parisul şi Londra au venit în ajutorul Înaltei Porţi. Marea Britanie a Reginei Victoria era maxim interesată şi de controlul transporturilor comerciale la Gurile Dunării. Un stat tampon care să blocheze expansiunea rusească spre Balcani şi Mediterana era exact ce aveau nevoie şi Puterile Occidentale şi Constantinopolul turcesc: aceasta va fi România modernă.
Victoria Angliei şi Franţei, care ajutaseră Turcia contra Rusiei, a fost parafată la Congresul de la Paris, început în februarie 1856. În ciuda controverselor dintre Marile Puteri, Congresul a reuşit să blocheze expansiunea Rusiei spre Balcani pentru următorii 30 de ani.
În urma războiului din Crimeea, zona Mării Negre a fost demilitarizată, Imperiul Ţarist a pierdut trei judeţe din sudul guberniei Basarabia, adică ieşirea la Gurile Dunării şi, cel mai important pentru români, a pierdut dominaţia asupra Moldovei şi Ţării Româneşti.
La precedenta ocupaţie rusească mai îndelungată, guvernatorul Pavel Kiseleff avansase chiar ideea transformării celor două provincii foste otomane, în gubernii. Numai agenda încărcată de la Sankt Petersburg a făcut Cancelaria Ţaristă să refuze ideea.
Începând însă cu 1856, cele două Principate româneşti intră sub garanţia colectivă a tuturor celor Şapte Puteri Europene. În plus, graţie lobby-ului făcut la Paris şi Londra de boierii paşoptişti, Marile Puteri au fost de acord să îi întrebe chiar pe români cum doresc să fie guvernaţi.
Adunările ad-hoc au debutat însă cu un scandal. Austria şi Turcia nu acceptau ideea Unirii. În timpul războiului Crimeei, Imperiul Habsburgic chiar ocupase militar Principatele drept compensaţie că îşi păstrase neutralitatea în conflict. Numai în urma unor uriaşe presiuni occidentale a acceptat să se retragă.
Istanbulul, cu diplomaţia sa proverbială, a acceptat toate hotărârile Congresului de la Paris, dar a încercat să falsifice alegerile pentru adunările ad-hoc pentru ca majoritatea să fie deţinută de adversarii Unirii. Ceea ce s-a întâmplat la alegerile din vara lui 1857 din Moldova.
Principalul instrument al acestui complot era caimacamul, adică locţiitorul de domnitor, Nicolae Vogoride. Grec împământenit în jur de 1846, el spera ca prin serviciile aduse Înaltei Porţi, să devină următorul domnitor de la Iaşi. Corespondenţa sa cu ambasadorul turc a ajuns însă în mâinile unioniştilor. Folosindu-se de aceste dovezi, unioniştii au provocat un adevărat conflict diplomatic european. Până la urmă, chestiunea Unirii principatelor s-a tranşat în august 1857 între Napoleon al III-lea şi regina Victoria a Marii Britanii. Londra a renunţat să mai susţină poziţia Turciei şi alegerile au fost reluate.
Adunările Ad-Hoc, convocate la Iaşi şi Bucureşti în octombrie 1857, au transmis Marilor Puteri o listă de cinci solicitări. Românii cereau autonomie faţă de Turcia, Unirea Moldovei cu Ţara Românească sub un Principe Străin, neutralitate şi reforme sociale. Aceste solicitări au fost sintetizate în aprilie 1858 într-un raport al aşa-numitei Comisiei de Investigaţii, adică o comisie alcătuită de reprezentanţii celor şapte Mari Puteri în Principate.
După alte deliberări complicate la Paris, Marile Puteri au oferit românilor un fel de Constituţie: Convenţia de la Paris.
„Convenţia de la Paris s-a stabilit consultarea populaţiei în cele două Principate şi de a-şi decide soarta, de a se uni. Numai că erau prevăzute câteva condiţii. Această Uniune avea câteva instituţii comune, doi domni, două capitale, două guverne. Adunări elective unde au votat oamenii cu avere, se renunţaseră la rangurile boiereşti, deşi ele existau, votau proprietarii rurali şi o restrânsă pătură urbană şi votau şi ţăranii care aveau, aveau cuşmele pe cap, câţiva dintre ei au intrat în folclor”, spune Dorin Dobrincu, istoric la Institutul A. D. Xenopol din Iași.
Aceştia sunt deputaţii care la 5 ianuarie 1859 l-au ales domn în Moldova pe Alexandru Ioan Cuza, iar la 24 ianuarie, printr-o mutare curajoasă şi inteligentă l-au ales domnitor şi la Bucureşti. Această unire personală a fost întărită în următorii ani prin unificarea instituţiilor. Recunoaşterea Unirii definitive a avut loc în vremea domniei principelui străin, Carol I.