Pro-europenii între pro-misiuni şi ne-demisii
Zilele acestea se vorbeşte despre demisia lui Igor Dodon, aşa, uşor. Deputaţii liberali au înaintat Parlamentului un proiect de hotărâre cu privire la suspendarea din funcție a noului preşedinte, pentru declaraţiile sale anti-constituţionale. Potrivit Constituţiei, o procedură de demitere a unui preşedinte poate fi iniţiată de cel puţin 34 de deputaţi. Liberalii au doar 13 şi nici chiar dacă s-ar uni cu cei 20 de deputaţi din fracţiunea democrată, nu ar reuşi să înregistreze iniţiativa fără să convingă şi alţi deputaţi. Totuşi, parlamentarii liberali s-au limitat doar la un proiect scris pe hârtie, care sună frumos, deşi fără impact.
Cererile de demisie în politicul moldovenesc sunt vehiculate destul de des, ca şi promisiunile de demisie. Doar demisiile înseşi sunt un act mai greu de realizat.
Acum un an, în ianuarie 2016, Marian Lupu, pe atunci preşedinte al PDM, promitea demisia lui Andrian Candu din funcţia de şef al Legislativului. „Noi înţelegem perfect că o componentă a majorităţii parlamentare nu poate să aibă, după logică, toate aceste posturi. Trebuie o balanţă. Eu am spus, dacă vine un prim-ministru şi este votat, PD va ceda funcţia de preşedinte al Parlamentului următorului partener după mărime”, a spus atunci Lupu. „După constituirea majorităţii şi acordarea votului de încredere guvernului, Andrian Candu nu va mai fi spicher”, declara, tot Lupu, la 20 ianuarie 2016, pe când se discuta votarea actualului Guvern. Majoritatea a fost constituită, Guvernul a fost votat, premierul este un reprezentant al PD, preşedintele Parlamentului este al PD, pluralismul politic lipseşte, iar Marian Lupu şi Andrian Candu nu au mai adus vreodată vorba despre demisia promisă.
Nici Mihai Ghimpu, reprezentantul formaţiunii neglijate în acest parteneriat, nu suflă un cuvânt despre demisia lui Candu. Acum se ocupă de demisia lui Dodon, cu 13 voturi asigurate.
Demisiile promise, corecte, pe principii de paritate politică şi valori democratice, nu se produc în lumea politică moldovenească. În schimb, demisiile de club secret, de înţelegeri obscure, se mai produc. Însuşi Marian Lupu, cel care a promis demisia lui Candu, s-a trezit demis, înainte să fi conştientizat ce i s-a întămplat. Întâi a fost demis din funcţia de candidat la preşedinţie. I s-a întâmplat pe nepusă masă, când pe buze încă îi răsunau îndemnurile electorale gen „Votaţi Marian Lupu, nr.1”, când s-a pomenit la o masă de conferinţe alături de Vlad Plahotniuc, anunţând că se retrage din cursă. A urmat aproape o lună de tăcere din partea acestui şef de partid. Deşi oponenţii îl considerau ca şi demis şi din preşedinte de partid, Marian Lupu nu a spus acest lucru timp de câteva săptămâni, de parcă nu ar fi avut voie să spună, de parcă altcineva ar fi luat deciziile în locul său.
La noi, demisiile din fotoliul de şef de partid constitue o problemă dificilă a lumii politice. Vă mai amintiţi de câte ori s-a discutat despre demisia preşedintelui Voronin din funcţia de şef de partid? Se comenta că iată-iată, la congresul X sau Y, se va decide că va veni alt lider, care ar înviora partidul. Nu s-a mai întâmplat, iar PCRM a tot picat în sondaje, în ratingurile de popularitate, în numărul de fotolii parlamentare. La fel şi noile formaţiuni politice care au intrat la guvernare după 2009. Toate au avut dificultăţi să discute comportamentele preşedinţilor, să dea dovada unor demisii bazate pe insuccese, pe strategiile de dezvoltare şi chiar salvare a partidelor. Mihai Ghimpu a îmbrăţişat fotoliul de preşedinte de partid şi nu admite discuţii cu privire la demisie, nici chiar dacă procentul alegătorului e sub prag, Vlad Filat a demisionat mai târziu decât se putea, Marian Lupu a demisionat când nu mai era nevoie, Renato Usatîi sau Ilan Şor consideră că funcţiile de lideri de partid îi vor salva de condamnări în dosare ameninţătoare. Se creează impresia că bărbaţii politici din Moldova preferă să moară cu partidele în braţe, să le tragă la fund cu tot cu încrederea cetăţenilor, decât să le lase să crească.
Deocamdată, liderii politici actuali se ameninţă reciproc cu demisii neacoperite legal, menţinând un teatru absurd, în care principiile nu se mai respectă, iar valorile s-au devalorizat, unde există doar preşedinţi şi nicio demisie de onoare, doar demisii dictate.
