Acum că forţele care susţin guvernul sirian au preluat controlul în Alep, iar Rusia, Turcia şi Iran au negociat un armistiţiu fragil, este foarte probabil ca preşedintele Bashar al-Assad şi regimul său vor continua să guverneze Siria într-o formă sau alta.
O spune – într-un editorial în New York Times – David W. Lesch, profesor de istorie a Orientului Mijlociu la Universitatea Trinity din San Antonio, SUA, şi autor al cărţii „Siria: Căderea casei lui Assad”. Articolul este consemnat de James Gelvin, şi el profesor de istorie a Orientului Mijlociu şi autor al volumului „Noul Orient Mijlociu: Ce trebuie să ştie toată lumea”.
Într-un interviu acordat săptămâna trecută presei franceze, Assad a declarat că lupta pentru Alep a fost „un punct critic în cursul războiului” şi că guvernul este „pe punctul de a câştiga”.
Dacă aceasta este situaţia, ce va câştiga de fapt Assad?
Să aruncăm o privire la cifre, care se înrăutăţesc pe măsură ce conflictele din Siria continuă. Peste 80% dintre sirieni trăiesc sub limita sărăciei. Aproape 70% dintre ei trăiesc într-o sărăcie extremă, ceea ce înseamnă că nu îşi pot satisface nişte nevoi de bază, cum ar fi hrana sau medicamente. Rata şomajului este de aproape 58%, iar o parte semnificativă dintre cei angajaţi lucrează ca traficanţi, luptători sau altceva în industria războiului.
Speranţa de viaţă a scăzut cu 20 de ani de la începutul revoltei, adică din 2011. Aproape jumătate dintre copii nu mai merg la şcoală – o întreagă generaţie este pierdută. Ţara a devenit un dezastru sanitar. Boli cândva ţinute sub control, cum ar fi febra tifoidă, tuberculoza, Hepatita A şi holera, sunt din nou endemice. Şi poliomielita – anterior eradicată în Siria – a revenit, probabil din cauza luptătorilor veniţi din Afganistan şi Pakistan.
Peste 500.000 de oameni au murit în război, iar un număr necunoscut de sirieni au murit indirect din cauza conflictului, mai ales în urma distrugerii spitalelor.
Există şi peste două milioane de oameni răniţi, aşa că 11,5% din populaţia Siriei dinainte de război este acum formată din victime.
Siria pierde oamenii de care are nevoie
Iar aproape jumătate din populaţia ţării este relocată, fie intern, fie extern. Un studiu din 2015 realizat de ONU în rândul refugiaţilor sirieni din Grecia a scos la iveală că o proporţie considerabilă dintre adulţi – 86% – au studii superioare. Cei mai mulţi dintre ei aveau sub 35 de ani. Ceea ce arată că Siria pierde tocmai oamenii de care avea nevoie, dacă mai există vreo speranţă pentru viitor.
Costul reconstrucţie ţării va fi astronomic. Un studiu din martie 2016 a estimat că pierderea economică totală în urma conflictului era de 275 de miliarde de dolari. Industriile din toată Siria au fost decimate.
La toate acestea se adaugă şi cheltuielile pentru repararea infrastructurii, estimate de FMI la 180-200 de miliarde de dolari.
Plata pentru această reconstrucţie va avea nevoie de o generozitate ieşită din comun a comunităţii internaţionale, însă nu există niciun motiv să credem că alte ţări ar dori să îl recompenseze pe Assad.
Aliaţii săi, Rusia şi Iran, se confruntă cu propriile probleme economice şi probabil nu vor fi de mare ajutor.
Ca să supravieţuiască, regimul sirian s-a bazat extrem de mult pe forţele ruse şi iraniene, dar şi pe organizaţii precum Hezbollah.
Nu armată siriană a recucerit Alepul. Forţele militare siriene sunt atât de slăbite încât luna trecută au pierdut din nou mare parte din oraşul Palmira, recapturat de Statul Islamic, în timp ce trupele străine pro-Assad au fost trimise în nordul ţării.
Şi, deşi Assad încă se mai bucură de o oarecare independenţă, Moscova şi Teheran, chiar şi liderul Hezbollah, Hassan Nasrallah, vor avea un cuvânt greu de spus cu privire la viitorul Damascului.
Nu doar că Assad va trebui să asculte, dar va trebui şi să reziste presiunilor „şefilor” lui, care îi vor cere să plece de la putere la finalul mandatului prezidenţial, în 2021.
Războiul nu s-a terminat
Iar, în realitate, bătălia este departe de a se fi terminat. Nici Guvernul lui Assad şi nici rebelii cu care luptă nu şi-au atins scopul. Opoziţia nu mai poate înlătura regimul lui Assad de la putere, însă va continua să existe o insurgenţă activă, susţinută de actori extern, cum ar fi Arabia Saudită, care nu vrea sub nicio formă să-şi lase rivalul, Iran, să se îndrepte spre victorie.
Iar Assad va înţelege atunci la ce s-a referit trimisul special al ONU în Siria, Lakhdar Brahimi, când vorbea despre „somalizarea” Siriei. Assad va conduce un guvern care, precum cel din Somalia, va domni, dar nu va conduce în toată ţara.
În schimb, mai multe forţe – guvernul, miliţiile Opoziţiei, miliţiile kurde, Statul Islamic – vor controla diverse porţiuni din teritoriu.
Şi cum va guverna Assad peste această rămăşiţă de stat? Autorităţile locale au fost înlocuite de miliţii şi grupări independente. Aceasta este situaţia şi în regiuni controlate de guvern, unde miliţiile pro-regim şi grupările care au rămas loiale îşi aşteaptă recompensele. Este o iluzie dacă regimul îşi imaginează că se poate întoarce la ceva măcar apropiat de ce era înainte de război.
Guvernul sirian poate că încă mai are reprezentat la ONU, ambasade în unele ţări, ştampile pentru paşapoarte şi monedă, dar ţara abia dacă se mai poate numi stat.
Controlul, puterea şi legitimitatea lui Assad au fost sever limitate, fie că el şi susţinătorii lui ştiu asta sau nu. Assad va trebui să se bazeze în continuare pe asistenţă la scară mare din afară, daca vrea să restaureze măcar o parte din ce era Siria odată. Dar este o Sirie nouă. El trebuie să-şi revizuiască sistemul politic pentru a se potrivi acestei realităţi, nu invers.