Cred că intenţiile prietenului meu erau nobile: voia să mă liniştească. Să-mi sugereze, discret, să mă detaşez de emoţii, privindu-le dintr-o parte, aşa cum ne învaţă stoicii s-o facem.

Dar eu mă întreb altceva.

E oare posibil în genere să priveşti fără mânie la ce se întâmplă, zi de zi, în Moldova?

La felul în care noul „preşedinte” ales de „popor” în urma unor manipulări murdare, îşi bate joc, unul după altul, de câte un lucru sfânt pentru mine şi cei ca mine?

La incultură, ipocrizie, proastă educaţie, aroganţă?

Îmi amintesc, mai curând, de un alt filosof antic, grec de această dată, Aristotel. Aristotel zicea un lucru pe care trebuie să-l ţinem minte de fiecare dată când suntem îndemnaţi să „nu ne lăsăm copleşiţi de emoţii”. Pentru el, mânia însăşi nu este o problemă. Important e, spune Aristotel, să te mânii pe persoana potrivită, în măsura potrivită, la momentul potrivit, cu scopul potrivit, în modul potrivit. Mânia îşi are locul ei în viaţa unui om care se vrea demn. Pentru că mânia te motivează. Te împinge să acţionezi cu o pasiune pe care, altfel, n-ai fi avut-o niciodată.

Ei, şi nu pot să nu mă mânii atunci când, după ce depune flori la monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, „preşedinte” se duce la Tiraspol, pe faţă, şi depune flori, încă lăudându-se cu asta, la monumentul dedicat cazacilor care, în 1992, mi-au ucis camarazii ce îşi apăreau ţara.

Oare nu înseamnă asta un scuipat cu flegmă peste numele scrise în granit ale celor 88 de poliţişti ucişi de mercenarii ruşi şi transnistreni, o călcare în picioare a mormintelor cunoscute şi necunoscute ale sutelor de cetăţeni asasinaţi de regimul de la Tiraspol?

Oare e demn să stăm şi să ne uităm pur şi simplu, fără nicio reacţie emoţională, fără mânie, la acţiunile acestui impostor?

Oare e atât de greu să ne dăm seama că are câteva motive principale pentru a face ceea ce face?

Unul dintre aceste motive e să-şi demonstreze, cu vârf şi îndesat, „fidelitatea” în faţa Moscovei (pe care sunt sigur că e gata s-o trădeze dacă îi va fi avantajos). O face prin vizitarea Transnistriei, prin retragerea cetăţeniei Preşedintelui Băsescu (e greu să crezi că îl deranjează personal sau îl sperie într-atât angajamentul simbolic al Preşedintelui Băsescu faţă de ţara noastră). Dar o face urât. O face scuipând în sufletele oamenilor care au alte valori. Ceea ce contează aici nu este vectorul geopolitic, pro-rus sau pro-occidental; se pot purta discuţii civilizate între oameni cu convingeri diferite. Contează, mai curând, pentru mine, felul în care o face Igor Dodon. Umilindu-ne. Ameninţându-ne. Demonstrându-şi dispreţul faţă de noi.

Şi mai are un motiv. Kremlinul e susţinătorul lui pe faţă, şi Dodon încearcă, respectiv, să-şi exprime pe faţă slugărnicia. Dar e slugă la doi stăpâni. Stăpânul din umbră e „Coordonatorul” Plahotniuc, cel care şi-a subordonat toate instituţiile statului şi continuă să stoarcă, pragmatic, bani şi profituri de unde poate, în timp ce încearcă să-şi lustruiască imaginea ca să apară din nou în faţă, pretinzând la vreo funcţie oficială pentru a-şi satisface şi orgoliul. Acţiunile făţişe ale lui Dodon au şi acest scop, de a distrage de la ceea ce încearcă să facă Plahotniuc – să-şi mai cumpere vreo două-trei cozi de topor şi să mai intimideze vreo doi-trei oameni cu coloană vertebrală.

Când văd asta, şi înţeleg asta, nu pot să nu mă mânii. Pentru că nu sunt de piatră. Sunt un om viu, iar un om viu, chiar şi condus de raţiune, cum încerc să fiu eu, îşi trage puterea din valorile la care se ataşează şi din emoţiile pe care le trăieşte. Iar mânia poate fi o sursă enormă de putere: „Mânia dă putere chiar şi braţelor slabe”, scria poetul latin Ovidiu.

Oare ce ar fi dacă bătrânii noştri, în loc să se roage disperaţi să moară, s-ar mânia pe cei care le fac viaţa imposibilă? Dacă tinerii noştri, în loc să plece resemnaţi în prima ţară care îi primeşte, s-ar mânia pe cei care nu-i lasă să facă ce simt şi vor acasă la ei? Dacă cei de vârsta mea n-ar sta inactivi când li se scuipă în suflet, dar s-ar mânia, oare nu mânia va fi cea care i-ar face pe Dodon, Plahotniuc şi aliaţii lor să se gândească de două ori înainte de a face ceea ce fac?

Mai mult decât atât, te mai poţi considera om demn dacă nu ai nicio reacţie când un grup de ipocriţi care-şi dau aere îţi calcă în picioare valorile? Dragii mei confraţi, domnilor ofiţeri, stimaţi veterani ai structurilor de interne, v-a mai rămas un pic de onoare şi patriotism? Dacă da, cum se împacă ea cu slujirea unui regim criminal?

Poate ne mâniem totuşi, fraţilor. Şi poate dacă ne mâniem o să începem şi să facem ceva ca să schimbăm lucrurile...
 
Chiril Moţpan