Linkuri accesibilitate

Bolșevismul lui Ion Iliescu


În ultima fază a dictaturii, Ion Iliescu l-a urât pe Nicolae Ceaușescu. Nu pentru că era un comunist fanatic, ci pentru că, prin acțiunile sale aventuriste şi prin cultul demențial al personalității, „a întinat nobilele idealuri”.

Iliescu a susținut necondiționat linia lui Ceaușescu până în clipa în care dictatorul a devenit absolut imprevizibil. Venirea la conducerea PCUS a lui Mihail Gorbaciov în martie 1985 le-a oferit lui Iliescu şi amicilor săi politici un extraordinar stimulent. A fi pro-sovietic nu mai însemna automat, ca în timpul lui Brejnev, a fi stalinist.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:04:34 0:00
Link direct

Revolta spontană de la Timișoara din 16 decembrie 1989, urmată de acțiuni similare la București, Cluj, Sibiu, a demonstrat că sistemul era practic în curs de iminentă, inevitabilă dezintegrare. În aceste condiții, a avut loc o reală, incontestabilă revoluție anti-totalitară. Ion Iliescu şi echipa sa (pregătită din vreme, trebuie spus) au utilizat deruta din acele zile şi au acaparat puterea. Iliescu nu a participat la revoluție decât din momentul în care a putut să-i pună căpăstru. În fapt, FSN-ul a fost marea frână a revoluției române. Devenit partid, grație strategiei imaginate de vechiul bolșevic Silviu Brucan, FSN-ul a utilizat toate pârghiile vechii puteri pentru a-şi consfinți hegemonia.

Un important istoric, un marxist inteligent, Eric Hobsbawm, îmi spunea în 2005 (ne-am întâlnit la o conferință organizată de regretatul Tony Judt la Potsdam) că vede în Iliescu un veteran al unei stângi pe cale de extincție, dar veritabile ca univers valoric. M-aș delimita de această viziune fie şi numai pentru faptul că Iliescu a patronat geneza unui capitalism de cumetrie corupt şi corupător, pervers şi pervertitor. A știut exact ce încurajează, ce indivizi păstorește. L-am văzut odată conversând cu George Copos. Era din nou ștabul de la UTC, ministrul tineretului, discutând cu subordonatul său de la BTT (Biroul de Turism pentru Tineret unde a lucrat dl Copos în anii comunismului).

Ion Iliescu nu suportă libertățile democratice, le tolerează à contrecoeur, deci stânga cu care se identifică el este una autoritaristă, reducționistă, sectară, apodictică. Spațiul social trebuie controlat, dominat, supravegheat, forțele centrifuge trebuie amuțite, neutralizate, emasculate. În acest sens, putem spune că mentalul iliescian este unul de tip totalitar. Niciodată n-ar putea ajunge să scrie, precum un Aleksandr Iakovlev, ideologul perestroikăi care avea să rupă categoric cu bolșevismul, că stalinismul a fost de fapt un fascism roșu. Nu va scrie asemenea lucruri pentru că nu le gândește.

Iliescu nu are vocație de eretic. El crede în virtuțile „mântuitoare” ale violenței sociale, crede în mitul luptei de clasă, în conflictul global dintre bogați şi săraci, în Forumul de la Sao Paolo şi alte asemenea expresii ale radicalismului de stânga. Socialismul democratic, evoluționist, respectul pentru statul de drept, nu sunt ceea ce numim his cup of tea. Nu cred că a înțeles vreodată semnificația profundă a criticii revoluției bolșevice de către Rosa Luxemburg şi mai cu seamă a ideii că „libertatea este întotdeauna libertatea pentru cel care gândește altfel”. Ion Iliescu așteaptă ca toți să gândim la fel ca el.

O stângă reală în România are nevoie să exorcizeze aceste reflexe psihologice, ideologice şi politice de sorginte iacobin-bolșevică. A fost mereu limpede că Victor Ponta, admiratorul lui „Che” Guevara, nu putea fi cel care va împinge lucrurile în această vitală direcție, după cum este la fel de limpede acum că Liviu Dragnea, actualul lider, nu reprezintă decât interesele meschine ale unei grupări politice prazitare şi profitocratice. Pentru a deveni într-adevăr social-democrat, PSD-ul are încă nevoie să se debaraseze de fantoma lui Iliescu. Doar atunci va putea ieși la suprafață adevărul despre revoluția din decembrie 1989. Un adevăr nefardat, netrucat, nedesfigurat. Un adevăr pe care îl datorăm celor peste o mie de morți din acel decembrie însângerat şi eroic.

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG