Mulți dintre ei așteaptă la Centrul de Găzduire şi Orientare pentru persoanele fără domiciliu stabil din Chișinău, însă instituția în perioada rece a anului nu dispune de locuri suficiente pentru fiecare. Dar lucrătorii Centrului nu lasă pe nimeni în drum ca să înghețe și îi ajută cum pot. Cu toate acestea, experții în drepturile omului spun că statul nu-și execută obligațiile în ceea ce ține de drepturile persoanelor fără adăpost.

Am ajuns în amiaza zilei de miercuri la Centrul de găzduire de pe strada Haltei din Chișinău. Poarta era închisă, iar pe afară nu era nimeni. Totuși, ne întâlnește doamna Marcela Dița, psihoterapeuta instituției. Femeia povestește că instituția e închisă, pentru că găzduiește doar pe parcursul nopții, iar ziua nimeni nu trebuie să fie pe teritoriu. „Oricum îi primim, că sunt persoane cu dizabilități, ori sunt imobilizați și nu au unde sau cum să plece. Noi oferim protecție socială pentru persoanele fără adăpost care sunt vulnerabile, care practic sunt cele mai marginalizate persoane din societate, având în vedere că în categoria lor se includ foști deținuți, victime ale traficului de ființe umane, tineri orfani, persoane cu dizabilități, persoane vârstnice fără adăpost, persoane vârstnice victimizate, alungate de acasă, deposedate de locuințe”, enumeră specialista.

„Trebuie să-i menținem în viață”

Psihologul spune că Centrul are capacitatea de 70 de locuri, regulamentar, dar iarna, numărul se dublează. „Pentru ei improvizăm paturi, saltele, paturi pliante, nimeni nu doarme pe podea sau pe scaun. Cel puțin, anul trecut am reușit să-i băgăm pe toți la dos. Mai apare și problema alimentării la amiază. Centrul le oferă numai micul dejun și cina. Însă omenește nu putem să-i lăsăm flămânzi și căutăm sponsori, cantine sociale mobile, pe la biserici și îi rugăm să îi hrănească pe cei care sunt bolnavi, imobilizați. Noi trebuie să ne batem capul la amiază cu ce să-i hrănim că centrul și statul nu au așa bani și nici în regulament nu scrie. Trebuie să-i menținem în viață”, explică angajata centrului de găzduire.

Marcela Dița, responsabilă în Centrul de găzduire de pe strada Haltei din Chișinău, spune că nu lasă pe nimeni în stradă în perioada rece a anului.

Potrivit Marcelei Dița, pentru fiecare beneficiar se alocă 30 de lei pe zi din care se pregătește dejunul și cina. „La micul dejun se dă un ceai și o chiflă, iar la dejun felul doi, numaidecât cu carne sau cu pește și un ceai cu pâine. Astfel, pentru fiecare om se cheltuiește câte 800-900 de lei pe lună pentru întreținere. Dar sunt bani insuficienți. Din câte știu, din bugetul Primăriei se alocă în jur de două milioane de lei care sunt împărțiți exact. Și cum se preconizează ca alimentele să fie pentru 70 de oameni, în perioada rece a anului sunt mai mulți, apare problema hranei”, a constatat psihoterapeuta.

„Îi sprijinim ca ei singuri să se descurce”

Despre procesul de reintegrare, specialista explică că este foarte anevoios și complicat. „Procesul de reintegrare totală în societate este imposibil pentru aceste persoane. În primul rând vorbim despre imposibilitatea de a asigura cu un spațiu. În care omul nu mai are nicio resursă și a pierdut totul, îl dezamăgește total. În general, procesul de reeducare e un proces foarte greu. Ei consumă alcool și substanțe toxice, au un mod de viață antisocial, cerșesc, vagabondează, nu doresc să se spele. Trebuie foarte mult să-i convingi că ei trebuie să se spele, cu toate că li se pune la dispoziție și baie, și haine, și tot necesarul. Foarte mulți dintre ei atestă tulburări comportamentale și mintale”, afirmă specialista.

O altă problemă identificată de Marcela Dița este legată de angajarea în câmpul muncii. „Angajatorii nu acceptă persoanele vulnerabile, când este vorba de persoane fără adăpost, de foști deținuți, mai ales dacă le spui că locuiesc în centrul nostru. De multe ori se întâmplă ca noi să-i contactăm pe angajatori să-i ia la lucru. De exemplu, a trebuit să conving odată pe cineva cu greu ca să primească un tânăr orfan. Sunt puține cazuri de succes. Specialiștii din domeniul protecției sociale îi susțin, îi sprijină ca să iasă din impas. Noi îi orientăm, îi sprijinim ca ei singuri să se descurce”, spune femeia.

Sponsori pentru hrană, proteze, cărucioare și haine

Intrăm într-o cameră a centrului. Găsim paturi supraetajate, pe fiecare o pernă, o plapumă. Doi bărbați discută rusește. Pe patul de lângă fereastră stă Andrei cu un ziar în față. Alături stă portretul fetei lui, un parfum, niște cutii, cărți, ziare. A ajuns la Centru din spital. „În perioada sărbătorilor de iarnă m-am trezit la spital fără picioare. Am înghețat atunci. La centrul de adăpost am venit pentru că nu am unde mă duce. Am o soră, dar nu mă înțeleg cu ea. Am și două fete. În poză este cea mai mare”, spune îngândurat bărbatul. „Trebuie să mă duc să-mi pun picioarele, niște proteze. Poate mi-oi găsi de lucru, sau mă voi duce la vreun azil de bătrâni sau la vreun centru pentru persoanele cu dizabilități”, povestește bărbatul.

„Poate o să găsim vreun sponsor să-ți pună proteze. Tu ești tânăr, trebuie să lucrezi, lasă azilul pentru mai târziu”, îl întrerupe psihoterapeuta cu care am vorbit anterior. „Dar ce să lucrezi acum?”, îl întreabă femeia de la Centru. „Cu proteze o să poți, nu dispera. Gata. Totul o să fie bine”, spune responsabila. „Cui îi trebuie acum meșteri de făcut ceasuri? Acum ceasuri nu le trebuie la nimeni, toți au telefoane mobile”, se arată trist Andrei.

Totuși, bărbatul mărturisește că au un acoperiș deasupra capului și au unde înnopta. „Dar avem mici conflicte cu cei care vin. Eu sunt un așa fel de om că tare iubesc curățenia. Eu mă sfădesc cu ei, fiindcă nu strâng gunoiul cu toate că au mâini și picioare. Sunt lenoși, ce să-i faci?! Acum mă rog la Dumnezeu să mă pun pe picioare, măcar și în costele (n.red. bastoane). Deodată în costele, pe urmă o să le azvârl și o să merg în cârjă. Clar lucru că o să mă chinui, o să fie greu, dar o să mă descurc. Nu am pe nimeni, iar de soție am divorțat”, spune beneficiarul.

„Fericire nu o să mai am”

Vizităm o cameră de femei. Angela e bătrână și are cinci ani de când vine la Centru. „Am venit din spital aici. Nu am pe nimeni. Mama a murit, tata tot, de soț am divorțat, copii nu am. S-a întâmplat așa că a trebuit să îmi vând casa”, a zis pensionara.

Întrebată ce își dorește cel mai mult, ea ne-a răspuns că o mărire de pensie. „Am o pensie mizeră de invaliditate de șase sute de lei. Ce îmi doresc? Parcă totul este. Fericire eu nu o să mai am, dar aș vrea să-mi ridice pensia. Cu pensia mea nu supraviețuiești. Trebuie să ajung la azilul de bătrâni sau la casa pentru persoanele cu dizabilități, dar nu mă primesc”, se agită Angela.

Femeia neagă existența fiului său și dă vina pe pensia mică din a cărei cauză nu o primește la azil. S-a consultat cu colega de cameră și i-a zis că 75 la sută din pensie se achită azilului, dar banii ei sunt prea puțini. Însă psihologul instituției, Marcela Dița spune că setul de acte al Angelei este la Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei. Dar cel din urmă refuză ca ea să meargă la azil pentru că are un copil. Conform legii, copiii trebuie să aibă grijă de părinți. Fiul ei a ajuns în pușcărie. A avut niște probleme, datorii la jocurile de noroc și mama a vândut casa să-l scape.

Poliția îi descarcă în fața ușii

Continuăm vizita de lucru în sala în care au loc înregistrările. O cămăruță caldă cu saltele, scaune și paturi. Un bărbat mânca niște salată dintr-un pahar de plastic. În cealaltă cameră stau femeile. Mirosul din aceste două încăperi era respingător și muștele roiau la picioarele oamenilor. Însoțitoarea noastră, Marcela Dița spune că ei nu ar trebui să se afle aici. „Ei sunt cu dizabilități. Alții sunt imobilizați și cu greu se mișcă. Nu putem să-i lăsăm afară. Seara vin medicii și îi controlează și îi trimitem în camere”, afirmă specialista.

„Amuș când vine gerul, se adună toți aici, înghețați, morți de frig. Nici nu știi cum să-i ridici și nu are cine să o facă. Știți ce face poliția când vine? Intră pe poartă, dă signal, intră în curte și îi descarcă în fața ușii. Nu au unde să-i ducă. Dar la noi nu este personal de îngrijire, Centrul nu este predestinat pentru persoanele cu dizabilități. Îi zic lui Vitalie și lui Eugen, alți beneficiari, să ajute babele. Ei știu deja ce au de făcut și se ajută înde ei. Știu că acum se lucrează la regulamentul nou al Centrului și sperăm că o să fie restructurat. Ar trebui să se deschidă un centru pentru persoanele cu dizabilități, fără adăpost, să angajeze personal specializat pentru îngrijire. Mai trebuie de adăugat locuri, persoanele să fie categorisite ca să fie ordine. Trebuie cărucioare, proteze și multe alte lucruri necesare”, sugerează responsabila.

Politici insuficiente

Svetlana Doltu, director de program la Centrul de Sănătate și Dezvoltare Comunitară „Act for Involvement” spune că problema începe chiar de la definiția persoanei fără adăpost. „Nu există o definiție clară la noi în țară despre aceste persoane. Ce înseamnă persoană fără adăpost? Există diferite fraze peiorative, cum ar fi boschetar, dar asta este înjositor. În România este clar delimitat – persoană fără adăpost este acea care locuiește în stradă, are semne vizibile că nu are acces la serviciile elementare de îngrijire, igienă. În R. Moldova, persoana fără adăpost poate fi acea care și-a vândut apartamentul, stă cu chirie în capitală și viză de reședință nu are”, susține specialista în sănătate publică pentru ziarul TIMPUL.

Despre Centrul de adăpost de pe strada Haltei, Svetlana Doltu zice că acesta nu trebuie să le ofere cazare pentru trei luni sau mai mult, dar trebuie să-i învețe să se întrețină, sau să se angajeze în câmpul muncii. „Eu cred că suferă segmentul de reintegrare socială. La acest component social trebuie să lucrăm mai mult și eu cred că aici sunt politici insuficiente. Dacă vorbim de sistemul de sănătate, cred că este foarte important ca aceste persoane vulnerabile să aibă medicul său de familie și nu numai asistență medicală din cadrul Centrului respectiv. Acesta este un grup vulnerabil care de fapt ajunge în vizor când apar probleme grave de sănătate, adică la spitalul de urgență unde permanent sunt plasați pe diferite coridoare. Asemenea politici de sănătate, se recomandă un angajament social, un minim standard de examinare. Dar la noi, ei primesc asistență de urgență și sunt transferați imediat la Centru”, a declarat reprezentanta Centrului de Sănătate și Dezvoltare Comunitară „Act for Involvement”.

Specialista în sănătate publică vine cu câteva recomandări pentru instituțiile responsabile. „Este necesară elaborarea standardelor clare, a unor cerințe pentru toate policlinicile despre ce facem când avem persoane fără adăpost. Ne trebuie politici clare cum îi categorisim, pentru că avem persoane care sunt din municipiu, dorm în stradă, dar au viză de reședință în raion. Aici trebuie să intervină obligatoriu autoritățile publice locale. De asemenea crearea unor asociații, întreprinderi sociale de antreprenoriat îi vor oferi șansa unui serviciu și integrării în societate”, adaugă Svetlana Doltu.

Statul este obligat

Potrivit Olesei Perean, ofițer național în domeniul drepturilor omului al oficiului ONU în R. Moldova, țara noastră este semnatară și a ratificat Pactul internațional pentru drepturi economice, sociale și culturale. „Când vine vorba despre drepturile economice și sociale, noi vorbim de niște acțiuni pro-active pe care statul trebuie să le întreprindă. Există dreptul la adăpost și este dreptul omului de a nu fi în situație de sărăcie extremă. Respectiv persoanele din Moldova care trăiesc fără adăpost, lor li se limitează practic toate drepturile. Desigur că oamenii nu o să-și revendice dreptul de a avea castele cu trei etaje, dar le trebuie minimum pentru existență, astfel ca demnitatea umană să fie respectată. Statul este obligat să asigure drepturile lor. Respectiv, în momentul în care numărul persoanelor fără adăpost este atât de mare cum este la noi, putem să spunem cu certitudine că statul nu-și execută obligațiile în ceea ce ține drepturile persoanelor la un adăpost”, declară experta.
Potrivit ofițerului, astfel apare și efectul sărăciei extreme în care trăiesc oamenii, pentru că atunci când o persoană este foarte săracă, ea devine vulnerabilă din toate punctele de vedere, respectiv inclusiv pierde abilitatea de a-și asigura o viață și un adăpost, o casă. „Rata la care statul își execută obligațiile tot contează, pentru că statul poate să creeze un centru și să plaseze toată lumea sub un acoperiș. Dar, dacă acest centru nu asigură condiții pentru respectarea demnității umane și oamenii stau în condiții inumane, degradante nu poți să consideri că asta ar asigura dreptul persoanei la adăpost. Pentru că întotdeauna când vorbim de drepturile omului, vorbim de demnitatea inerentă a ființei umane și corpul poate să stea la cald, dar dacă mintea și percepția persoanei că ea nu stă în condiții umane, atunci nu putem vorbi de executarea obligațiilor de către stat. Mai mult ca atât, când vine vorba despre drepturile economice, statul execută aceste drepturi în limita resurselor disponibile, adică, drepturile economice se execută progresiv – adică anul acesta un pic, anul viitor un pic. Dar în esență picul acesta e așa de mic că violează dreptul la demnitatea umană. În momentul în care demnitatea umană este afectată și oamenii stau în așa condiții cum ei stau acolo, nu este asigurare de drept”, concluzionează Olesea Perean, ofițer în drepturile omului al oficiului ONU în R. Moldova.

Ce spune Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei

Solicitând o reacție din partea Ministerului Muncii, Protecției Sociale și Familie cu privire la acest subiect pe data de 21 noiembrie, Ministerul de resort a emis un răspuns tocmai pe 6 decembrie, cu mult timp după publicarea reportajului.

Astfel, Ministerul comunică „că are misiunea de a asigura realizarea prerogativelor constituționale ale Guvernului privind elaborarea, promovarea și realizarea politicilor de asistență socială, având ca obiective finale asigurarea unui nivel de trai decent al populației, pacea și securitatea socială”, citând în continuare Legea asistenței sociale și Legea cu privire la serviciile sociale.

Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei amintește și de Legea privind descentralizarea administrativă și scoate în evidență că finanțarea serviciilor sociale comunitare ține de domeniul propriu de activitate al autorităților publice locale de nivelul al doilea.

„Ca răspuns la necesitățile acestui grup de persoane de către autoritățile administrației publice locale și organizațiile neguvernamentale, în R. Moldova s-au creat servicii sociale care soluționează parțial această problemă. Actualmente în republică funcționează cinci Centre: mun. Chișinău (2), mun. Bălți, or. Ceadîr-Lunga și s. Sculeni, r-l Ungheni, iar în perioada de iarnă mai multe APL-uri oferă spații de adăpost pentru acest grup de persoane”, recunoaște viceministra Viorica Dumbrăveanu în răspuns.

De altfel, funcționarii de la Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei susține că a elaborat proiectul hotărârii Guvernului cu privire la aprobarea Regulamentului-cadru privind organizarea și funcționarea Serviciului social integrat pentru persoanele fără adăpost și a standardelor generale, care vine să contribuie la asigurarea respectării drepturilor omului, non-discriminatorii, prestării de servicii calitative care vor fi garantate de standardele de calitate, precum și racordării cadrului național la standardele internaționale.

Mai mult decât atât, Ministerul ține să ne informeze și să amintească despre persoanele fără adăpost că sunt „boschetari” și că vor avea parte de un Serviciu integrat după ce proiectul va trece de mai multe etape, care, nu se știe când vor fi făcute. „La moment, proiectul hotărârii Guvernului „Cu privire la aprobarea Regulamentului-cadru privind organizarea și funcționarea Serviciului social de găzduire și adaptare socială pentru boschetari și a Standardelor minime de calitate” este ajustat în urma consultărilor publice și urmează a fi prezentat către examinare și avizare ministerelor, instituțiilor și partenerilor de dezvoltare cu atribuții în domeniu”.

În Republica Moldova nu există o statistică oficială a persoanelor fără adăpost. Însă, conform Centrul de Sănătate și Dezvoltare Comunitară „Act for Involvement”, doar în Chișinău sunt peste trei mii de oameni din această categorie.

*Prenumele unor beneficiari ai Centrului au fost schimbate.

Centrul de Sănătate și Dezvoltare Comunitară „Act for Involvement” a efectuat recent un studiu privind persoanele fără adăpost. Lucrătorii au încercat să identifice profilul social și cel medical al unei persoane fără adăpost. Statutul lor este asociat cu lipsa veniturilor stabile.
Grupul persoanelor fără adăpost este unul relativ tânăr (până la 50 de ani) și alcătuit preponderent de bărbați.
Cea mai frecventă cauză pentru care ei rămân în stradă este pierderea locuinței.
Ca impact se constată practicile nocive ca consum de alcool (49%) și droguri (5%).

Starea de sănătate a persoanelor fără adăpost:
58% suferă de maladii ale aparatului respirator
39% de boli infecțioase
27% boli ale aparatului digestiv
7% boli cardiovasculare
91% dintre persoanele fără adăpost sunt cetățeni ai Republicii Moldova
Jumătate din ei nu au buletin de identitate și doar 1 din 10 are certificat de naștere. 9 din 10 nu au poliță de asigurare.

Svetlana Doltu, director de program la Centrul de Sănătate și Dezvoltare Comunitară „Act for Involvement” spune că 2/3 din persoanele fără adăpost nu-și cunosc medicul de familie și nici centrul medicilor de familie la care sunt atribuiți. Lipsa banilor și lipsa polițelor de asigurare medicale sunt cele mai invocate motive de evitare a serviciilor de sănătate. Mulți au confirmat că în ultimele 12 luni au avut nevoie de consultația medicului, însă nu s-au adresat. Pentru că nu au bani, nu au cum să ajungă la spital sau să achite pentru tratament. Ei practic sunt lipsiți de acces la serviciile de sănătate.