Aceste globuri de plasmă, fiecare de cel puţin două ori mai mari decât planeta Mercur şi mai fierbinţi decât suprafaţa Soarelui, se deplasau atât de repede prin spaţiu încât ar avea nevoie de mai puţin de 30 de minute pentru a străbate distanţa dintre Pământ şi Lună (384.472 kilometri), conform unui comunicat dat publicităţii de NASA's Jet Propulsion Laboratory. Observaţiile desfăşurate până în prezent indică faptul că aceste bizare „ghiulele” de plasmă apar cu regularitate, la fiecare 8 ani şi 6 luni, în ultimele (cel puţin) patru secole.

Globurile de gaze extrem de fierbinţi au fost observate în apropierea stelei V Hydrae, o gigantă roşie. Gigantele roşii sunt stele aflate aproape de sfârşitul vieţii, care îşi termină combustibilul de fuziune nucleară şi încep să-şi extindă straturile exterioare. Iar cum aceste globuri de plasmă nu aveau cum să provină de pe steaua muribundă, astronomii sunt de părere că V Hydrae ar putea avea o stea companion, încă neobservată, care ar fi responsabilă de acest fenomen, conform unui nou studiu.

„Conform acestei noi teorii, steaua companion ar trebui să fie plasată pe o orbită eliptică care o aduce în apropierea atmosferei dilatate a gigantei roşii la fiecare 8 ani şi 6 luni. Odată ce steaua companion intră în contact cu atmosfera gigantei roşii, începe să acumuleze gaze fierbinţi. Acestea formează formează un disc de acreţie în jurul stelei companion, disc care joacă rolul de rampă de lansare pentru uriaşele globuri de plasmă”, explică NASA.

„Noi sugerăm că aceste globuri de gaze ultrafierbinţi, produse în acest stadiu târziu al vieţii stelare, contribuie la formarea structurilor observate în nebuloasele planetare”, a precizat coordonatorul noului studiu, Raghvendra Sahai, cercetător la NASA's Jet Propulsion Laboratory din California.

La sfârşitul vieţii unei stele, în timpul etapei de gigantă roşie, straturile exterioare ale stelei sunt eliminate prin pulsaţii şi prin puternicul vânt solar. Fără aceste straturi opace nucleul rămas al stelei străluceşte intens şi este foarte fierbinte. Radiaţiile ultraviolete emise de acest nucleu ionizează straturile exterioare eliminate ale stelei, formând o aşa-numită nebuloasă planetară.

Noul studiu a pornit de la observaţiile stelei V Hydrae realizate de Hubble între 2002 şi 2004 şi apoi între 2011 şi 2013. Alte observaţii suplimentare au fost desfăşurate prin intermediul telescopului Submillimeter Array din Hawaii.

Aceste observaţii au produs o nouă surpriză. Aceste globuri de plasmă nu sunt „aruncate” în aceeaşi direcţie la fiecare 8 ani şi 6 luni, probabil din cauza fluctuaţiilor produse în discul de acreţie din jurul stelei companion.

„Această descoperire a fost foarte surprinzătoare dar şi foarte plăcută pentru că ne-a ajutat să explicăm şi alte lucruri misterioase pe care le-am obbservat în legătură cu această stea dar şi cu altele” a mai susţinut Raghvendra Sahai.

Acest studiu a fost publicat pe larg între paginile ultimului număr al revistei The Astrophysical Journal.